Arhive etichetă: respect de sine

F@#king 40s

fucking 40sAm  trecut cu brio de pragul psihologic, fizic mintal și cum mai vreți de 40… Cică există o criză a vârstei de 40, zvon pe care eu am ales să-l trec maiestuos cu vederea, convinsă fiind că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva.

Mai mult, na, probabil că chiar funcționează legea atracției, dar chiar înainte de pragul acesta mirific am tot găsit o grămadă de articole, articolașe, studii, mărturii și alte alea, cum că de-abia după 40 începi să trăiești cu adevărat, de parcă până atunci doar te-ai antrenat, cum că după 40, în mod miraculos te înțelepțești și începi să vezi frumosul în fiecare picătură de viață, cum că toate ți se par mai ușor de dus, că ajungi la o anumită maturitate emoțională și astfel nu te mai încurci în hățișul sentimentelor neîmplinite, al așteptărilor aberante, care dau naștere acelor dezamăgiri traumatizante și astfel, nemaiavând așteptări nejustificate, nu mai apuci să suferi de pe urma dezamăgirilor, că o să apreciez la maxim și întâmplările pozitive și cele mai puțin pozitive și tot așa…

Aproape că eram nerăbdătoare să pășesc pragul multi-miraculos al anilor 40 ai vieții mele și să-i trăiesc exuberant, cu zâmbetul natural pe buze, cu candoare și fericire perpetuă…

Da, acum, la 40 de ani și câteva luni pot confirma… Exact așa e, doar că PE DOS!!!

În primul rând dulcele din viață, și nu acela metaforic și plin de substanță, ci acela brut, pragmatic, din ciocolată și prăjiturile mai puțin sănătoase, dar care e atât de BUN, ei bine, acesta nu mai are obiceiul atât de bine implementat în anii trecuți și anume acela de a se evapora, imediat ce îl îngurgitezi, sau, mă rog la distanță mică, adică puteam să mănânc 2 ciocolate, din alea cu lapte dintr-un foc, iar silueta mea se încăpățâna să rămână la fel de magnifică… Acu’, cele 2 pătrățele pe care le mănânc pe furiș o dată la câteva zile îmi dau mai multă bătaie de cap decât, pe timpuri, un dosar de credit dificil…

Și le mai și vezi pe o grămadă de domnițe, hai că pe alea de 20-30 le ierți, că pe ele le ajută natural natura, dar le vezi pe alea de-un leat cu tine și mai bine, impecabile, cu un corp lucrat intens, cu un stil de viață groaznic de sănătos, radiind, arătând mai bine decât arătam eu când aveam 25 de ani, făcând sport cu bucurie și plăcere (cel puțin așa pare), preocupate până la extrem de a aduce zen-ul în viața lor și se pare chiar că reușesc, bucuroase de viață și savurând experiența fiecărei zile…

Iar eu nu mă pot stăpâni din a mă întreba de pe ce planetă vin eu, că mie în continuare îmi place ciocolata, mă urnesc cu greu spre deloc la sală, mă mișc că n-am încotro, fac ceva sport, dar nu cu aceeași plăcere pe care o văd întipărită pe fața lor, mă adaptez, dar nu știu cum că nu apuc să și savurez momentele respective, ba mai mult, mă cuprinde disperarea din când în când, pentru că sincer, mă îngrijorează viitorul, nu mă simt zen, nici super împlinită, nici super-fericită, nici trăind în sfere luminate și profund meditative în care aflu esența vieții.
Habar n-am care-i esența vieții, mă întreb uneori până la disperare dacă ceea ce fac acum este ceea ce mi-i menit, pentru că dacă mi-o fi asta menit, cred că e musai să și accept și să simt împlinirea momentului, dar încă sunt departe de acel punct. Continuă lectura

Anunțuri

Scrisoare pentru tații de fete

Azi serbăm femeia în toate ipostazele ei… Mamele sunt principalele protagoniste ale sărbătorii de azi, dar le serbăm și pe iubitele, soțiile, prietenele, colegele din viața noastră, aș spune eu, serbăm feminitatea în toată splendoarea sa.

Și e minunat! Chiar dacă prin comercializarea sărbătorii, aceasta și-a mai pierdut din profunzime în detrimentul goanei după flori, cadouri, ”atenții”, totuși clasicul ”o primăvară frumoasă” urat astăzi aproape în unanimitate își atinge corzile sufletești menite. Iar noi ne bucurăm că suntem în centrul atenției, chiar și pentru o zi, deși sunt multe cazurile când femeia este sărbătorită de soț, iubit, familie, în fiecare zi, nu neapărat cu flori și cadouri, ci cu iubire, cu afecțiune, cu zâmbete, cu o atmosferă calmă, liniștită sau veselă, dar oricum, lipsită de tensiuni inutile, cu un mic dejun gătit de el sau de copii, cu o cafeluță adusă exact atunci când avea nevoie, cu detalii care se știe că-i fac ei plăcere și mai ales cu mult și constant respect!

Dar ce uităm uneori  este că mamele, femeile adulte de azi sau încă în creștere sunt și fiice, iar ceea ce sunt ele se datorează în parte foarte mare sau este din cauza celui ce le este sau le-a fost tată. Acest bărbat are una dintre cele mai grele și mai frumoase misiuni de pe pământ și anume aceea de a fi primul și cel mai important bărbat din viața fiicei sale. Așa că, pe lângă milioanele de beneficii de care se bucură vine și grămada de responsabilități. Indiferent de vârsta la care devine tată de fete, acesta ar fi bine să realizeze că are o datorie imensă față de boțul de viață cu care l-a binecuvântat Dumnezeu și că stă în puterea lui, a cuvintelor și faptelor lui să fie pentru fiica sa acel model de care are nevoie.

Și, de fapt, nevoia pe care o are de împlinit pentru fiica sa este mult mai vastă și mai profundă. Fiecare fată este confirmată ca femeie de tatăl său. Toată încrederea sa în sine din viitor, toată încrederea în viață, în speranță, da știu ce am zis, încrederea în speranță, puterea transformată în firescul de a spera, capacitatea de a se iubi și a se accepta pe sine, respectul față de sine și valorizarea propriei persoane sunt covârșitor influențate de către el, tatăl…

Și aici e aici… Ce faci tu, ca tată, ce alegi? Să îi dai fiicei tale aripile pe care nimeni și nimic nu le va putea frânge, să îi dai convingerea că este minunată EXACT  așa cum este, fără să fie nevoie de nici o ajustare sau retuș, că îi sunt deschise porțile viitorului indiferent de calea pe care o va alege, că MERITĂ să fie iubită, acceptată și valorizată  doar pentru ceea ce ESTE, că POATE nu neapărat orice, ci ceea ce își propune realist, că fericirea îi este menită…

Sau îți asumi consecințele unui comportament și a unor cuvinte rostite cu mult prea multă ușurință, care nu doar că îi frâng aripile, nu doar îi taie avântul și elanul, nu doar o fac să sufere în tăcere pe moment, dar mai ales o afectează în întreaga sa existență ca femeie, o fac să nu creadă că poate fi iubită și acceptată pentru ceea ce este, ci că are nevoie în permanență de retușuri, adausuri, artificii pentru a plăcea, o fac să creadă până în adâncul ființei sale că NU MERITĂ…orice, bărbatul dorit, cariera visată, familia imaginată, aprecierea necondiționată… Pentru această femeie totul devine greu în viață…

Unele din aceste femei, minunate dealtfel, doar că ele nu știu asta,  se trezesc la un moment dat și încep să lucreze intens cu ele însele, apelând în disperare la psihologi, energo terapeuți, terapii clasice și alternative, cititul a n cărți de dezvoltare personală, spiritualitate… Și rezultatele se văd, aproape întotdeauna, dar drumul spre lumină este extrem de greu și anevoios, efortul depus este uneori neproporțional cu beneficiul rezultatului, pentru că sunt pur și simplu prea obosite ca să se mai bucure de rezultate… Dar, oricum, rezultatele se văd și, cel mai important, crește considerabil calitatea vieții sale.

Însă nu mă pot abține să nu mă întreb, nu ar fi fost mai simplu ca acel tată să fi spus BRAVO!, TE IUBESC!, APRECIEZ!, SUNT MÂNDRU DE TINE!, EȘTI MINUNATĂ!, EȘTI PRINȚESA MEA!, MĂ BUCUR CĂ AI REALIZAT ASTA!, FELICITĂRI!, ”Nu contează că ai pierdut, important e că ai încercat!”, ”Ai cei mai frumoși ochi!”, ”Îmi place tot ce ești tu!”, să fi petrecut timp de calitate cu fetița lui, să fi conștientizat importanța și rolul său în viața fiicei sale și să fi acționat în consecință?

Și să nu fi ales în loc, acele cuvinte care au rănit atât de adânc, încât rănile provocate sunt aproape de nevindecat, iar repercusiunile asupra vieții fiicei sunt aproape imposibil de gestionat . Cuvinte și fapte care distrug părți întregi din suflețelele acelea pure rămân întipărite în cotloane dintre cele mai ascunse ale minții și sufletului, însă, din păcate efectele lor se simt peste ani și ani… ”Tu nu știi!”-urile, jignirile, ironiile, lipsa aprecierii, nemulțumirea cronică, atacul fizic sau verbal, manipularea, zdruncinarea idealurilor proprii, presiunea psihică pentru a face nu știu ce, lipsa afecțiunii, sau pur și simplu lipsa parțială sau cu desăvârșire din viața fiicei, fac ca viitoarea femeie să aibă de urmat un drum mult mai greu și mai anevoios spre confirmarea sa interioară, spre ușurința cu care abordează diferite aspecte ale vieții, spre a iubi și a fi iubită, spre a se valoriza și accepta în toată splendoarea imperfecțiunii proprii…

Așa că dragi tătici vă rog din suflet aveți grijă de prințesele voastre! Ele sunt reginele de mâine!

 

Doar în MARTIE, pachetul de 2 carti costa 50 lei inclusiv costurile cu livrarea prin curier. Pentru comenzi intra aici.

Father and Daughter Flying Kite in Dunes – Image by © moodboard/Corbis

Tăcerea… aur sau smoală

776_647145761978246_2047432265_n

Tăcerea poate fi de aur în anumite momente… Atunci când cel de lângă tine are nevoie doar de o strângere de mână sau de o îmbrățișare sau pur și simplu de o plimbare în tăcere fără să fie nevoit ”să vorbească despre asta”, vorba filmelor de duzină…

Sau mai este extrem de bine venită atunci când interlocutorul scoate flăcări pe nas și fum pe urechi de nervos ce e și te roagă cu o ultimă sforțare să taci și eventual să amâni discuție pentru mai târziu, chiar dacă tu ai fi în stare să dai și ultimul tău bănuț ca să i-o zici…, să-i zici tu una așa de la obraz, să-i explici tu cu lux și amănunte ce și cum și evident să demonstrezi câtă dreptate ai și cât de tare a greșit celălalt, acela cu ochii roșii deja de furie.

Da, acela este un excelent moment SĂ TACI!

Însă în alte momente, care la un moment dat se cronicizează, tăcerea poate fi de smoală, o smoală care grea și opacă fiind, îți tot astupă sufletul și te tot determină să zâmbești tâmp, să înghiți în sec și să dai afirmativ din cap la inepțiile frumos înșirate de celălalt. Din păcate, la genul acesta de comportament și atitudine, celuilalt i se alătură vrând-nevrând și alții și astfel această tăcere de smoală degenerează într-un stil de viață, stil profund nefast pentru sine. Însă, din exterior asta se vede excelent…

Problema apare când interlocutorul are un comportament ostil, când, conștient sau nu, se folosește de tine pentru propriile sale interese, când este slab și frustrat și își maschează minusurile sub un comportament dominant, meschin, răutăcios, sau fanfaron, când minte și tu îți dai seama, dar nu spui nimic, îți este rușine de rușinea lui, când te manipulează, jucându-se pur și simplu cu sentimentele tale, iar tu îți dai seama, dar nu faci nimic pentru a remedia situația.

Abia atunci, comportamentul firesc ar urma tot traiectoria oglindă, adică nu pot răspunde la palme fizice sau sufletești cu zâmbete și cu o bunăvoință nefirească.

Sau, mai este și cazul când interlocutorul este echilibrat și binevoitor, însă propunerile sale nu coincid cu dorințele și/sau nevoile celui despre care vorbim. Durerea apare, când de dragul de a face pe plac celuilalt ( ATENȚIE: NU de dragul celuilalt), persoana acceptă și acționează împotriva a ceea ce simte și dorește cu adevărat.

Dacă se întâmplă lucrul acesta sporadic, e perfect normal, la o adică toți facem anumite compromisuri în cuplu sau în viața noastră socială. Dacă se cronicizează acest comportament, atunci apare un mare și strălucitor semnal de alarmă! Atunci tăcerea devine de smoală pentru că acoperă însăși esența noastră…

Și, din păcate, ceea ce se întâmplă, este că smoala asta determină un stil de viață, un comportament universal valabil, de care este extrem de greu să scapi. De ce? Simplu, pentru că acest stil comportamental are niște avantaje fantastice, traduse prin sociabilitate, prin faptul că ești căutat în permanență de rude, familie, prieteni, ți se spune așa picurat constant că vaai ce inimă mare ai tu, toți încăpem în ea, ți se mai laudă spiritul întreprinzător, jovialitatea, vorba bună pe care o ai pentru fiecare, dar, ATENȚIE, ți se mai laudă și generozitatea extraordinară, ajutorul necondiționat pe care-l dai altora, ajutor de foarte multe ori material, dar și moral, pentru că ajuți pe toată lumea, cu zâmbetul pe buze, fără să aștepți nimic în schimb…

Pentru că tipul universal salvator și erou confirmat sau neconfirmat, dar desemnat, numai autentic nu este când doar dă și dă, sperând la un moment dat că va primi o recunoștință veșnică și universală, că i se vor recunoaște absolut toate meritele, că în sfârșit va primi acea APRECIERE atât de mult dorită, încă de pe când era copil…

Dar, realitatea arată că nu se întâmplă așa niciodată, că vor exista ”sugative” de energie și de avantaje materiale în permanență în jurul său și să el/ea se va strădui în permanență să facă pe placul tuturor, dar evident, acest lucru este imposibil, și uite-așa va aduna frustrări, peste frustrări, peste frustrări, care mai apoi se transformă în furii și alte furii, combinate cu remușcări, căințe și sentimente de vinovăție, toate puse una peste alta într-un ghiveci emoțional nu doar dăunător, ci aproape malefic, care însă este adânc îngropat în acea ființă sub stratul gros de smoală de la tăcerea perpetuă din momentele când urletele și chiar vreo două perechi de palme aplicate interlocutorului ar fi părut muuult mai firești…, fără evident, a pica în penibil și evitând evident violența sub orice formă…

Și nuuuu, nu vă gândiți că este vina celorlalți, niciodată nu e. Lipitori sociale au existat și vor mai exista, oameni dornici să profite de bunătatea și disponibilitatea altora, fără a da ceva în schimb, la fel, îi găsim în continuare, șantajiști emoționali, care-și ascund neputințele sub masca unui comportament tiranic și dominant față de partener, la fel, paraziți sociali, ”prieteni” pe care invariabil îi tratezi cu ”vai, săracul/săraca, are nevoie de mine, numai EU pot să-l ajut acum în momentele astea grele”, evident momentele astea grele fiind zilnic sau o dată la câteva zile, așa că să te aștepți să-i ”repari” sau să-i ajuți pe toți este nu doar utopic, ci nebunesc și penibil.

Important este cum te poziționezi tu față de ei, ce și cât le permiți, ce și cât le dai și de câte ori, ce limite impui tu față de ei și evident, cum reacționezi la comportamentele lor… Dar asta ni se pare tare greu de realizat…

Da, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, vina este la noi, la cei care nu știm să spunem NU, la cei care ajutăm material, energetic, spiritual și moral pe oricine și oricând, punând-ne ostentativ pe locul doi și trăind într-un dolce far niente PENTRU NOI, ocupați fiind să facem TOTUL pentru ceilalți. Asta, în esență, nu înseamnă nici asumare a propriilor trăiri, sentimente, dorințe, idealuri, spaime, frici, neputințe, limite și nici authentic…

Iar cu smoala deja acumulată și întărită, nu ne rămâne decât să luăm un târnăcop, să o spargem în bucăți și să o eliminăm. Unii îi spun dezvoltare personală, eu i-aș spune ASUMARE DE SINE, dar pe bune. Da, procedeul în sine este dureros și cutremurător, ca la orice explozie, mai mult sau mai puțin ”nucleară”. Însă, curajul de a face această schimbare nu rămâne nerăsplătit.

E greu? Poate, dar este extrem de ELIBERATOR și aducător de enorme satisfacții personale, în primul rând în ceea ce privește RESPECTUL față de sine, IUBIREA de sine, ÎNCREDEREA în sine! Și, indiscutabil, revine cu forță, în valuri copleșitoare BUCURIA DE A TRĂI!

Articolul integral va putea fi citit in următoarea carte scrisă de Catrinel Zaharia

Fotografia din selectia The Imaginarium.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.