Arhive etichetă: imagine interioara

Tăcerea… aur sau smoală

776_647145761978246_2047432265_n

Tăcerea poate fi de aur în anumite momente… Atunci când cel de lângă tine are nevoie doar de o strângere de mână sau de o îmbrățișare sau pur și simplu de o plimbare în tăcere fără să fie nevoit ”să vorbească despre asta”, vorba filmelor de duzină…

Sau mai este extrem de bine venită atunci când interlocutorul scoate flăcări pe nas și fum pe urechi de nervos ce e și te roagă cu o ultimă sforțare să taci și eventual să amâni discuție pentru mai târziu, chiar dacă tu ai fi în stare să dai și ultimul tău bănuț ca să i-o zici…, să-i zici tu una așa de la obraz, să-i explici tu cu lux și amănunte ce și cum și evident să demonstrezi câtă dreptate ai și cât de tare a greșit celălalt, acela cu ochii roșii deja de furie.

Da, acela este un excelent moment SĂ TACI!

Însă în alte momente, care la un moment dat se cronicizează, tăcerea poate fi de smoală, o smoală care grea și opacă fiind, îți tot astupă sufletul și te tot determină să zâmbești tâmp, să înghiți în sec și să dai afirmativ din cap la inepțiile frumos înșirate de celălalt. Din păcate, la genul acesta de comportament și atitudine, celuilalt i se alătură vrând-nevrând și alții și astfel această tăcere de smoală degenerează într-un stil de viață, stil profund nefast pentru sine. Însă, din exterior asta se vede excelent…

Problema apare când interlocutorul are un comportament ostil, când, conștient sau nu, se folosește de tine pentru propriile sale interese, când este slab și frustrat și își maschează minusurile sub un comportament dominant, meschin, răutăcios, sau fanfaron, când minte și tu îți dai seama, dar nu spui nimic, îți este rușine de rușinea lui, când te manipulează, jucându-se pur și simplu cu sentimentele tale, iar tu îți dai seama, dar nu faci nimic pentru a remedia situația.

Abia atunci, comportamentul firesc ar urma tot traiectoria oglindă, adică nu pot răspunde la palme fizice sau sufletești cu zâmbete și cu o bunăvoință nefirească.

Sau, mai este și cazul când interlocutorul este echilibrat și binevoitor, însă propunerile sale nu coincid cu dorințele și/sau nevoile celui despre care vorbim. Durerea apare, când de dragul de a face pe plac celuilalt ( ATENȚIE: NU de dragul celuilalt), persoana acceptă și acționează împotriva a ceea ce simte și dorește cu adevărat.

Dacă se întâmplă lucrul acesta sporadic, e perfect normal, la o adică toți facem anumite compromisuri în cuplu sau în viața noastră socială. Dacă se cronicizează acest comportament, atunci apare un mare și strălucitor semnal de alarmă! Atunci tăcerea devine de smoală pentru că acoperă însăși esența noastră…

Și, din păcate, ceea ce se întâmplă, este că smoala asta determină un stil de viață, un comportament universal valabil, de care este extrem de greu să scapi. De ce? Simplu, pentru că acest stil comportamental are niște avantaje fantastice, traduse prin sociabilitate, prin faptul că ești căutat în permanență de rude, familie, prieteni, ți se spune așa picurat constant că vaai ce inimă mare ai tu, toți încăpem în ea, ți se mai laudă spiritul întreprinzător, jovialitatea, vorba bună pe care o ai pentru fiecare, dar, ATENȚIE, ți se mai laudă și generozitatea extraordinară, ajutorul necondiționat pe care-l dai altora, ajutor de foarte multe ori material, dar și moral, pentru că ajuți pe toată lumea, cu zâmbetul pe buze, fără să aștepți nimic în schimb…

Pentru că tipul universal salvator și erou confirmat sau neconfirmat, dar desemnat, numai autentic nu este când doar dă și dă, sperând la un moment dat că va primi o recunoștință veșnică și universală, că i se vor recunoaște absolut toate meritele, că în sfârșit va primi acea APRECIERE atât de mult dorită, încă de pe când era copil…

Dar, realitatea arată că nu se întâmplă așa niciodată, că vor exista ”sugative” de energie și de avantaje materiale în permanență în jurul său și să el/ea se va strădui în permanență să facă pe placul tuturor, dar evident, acest lucru este imposibil, și uite-așa va aduna frustrări, peste frustrări, peste frustrări, care mai apoi se transformă în furii și alte furii, combinate cu remușcări, căințe și sentimente de vinovăție, toate puse una peste alta într-un ghiveci emoțional nu doar dăunător, ci aproape malefic, care însă este adânc îngropat în acea ființă sub stratul gros de smoală de la tăcerea perpetuă din momentele când urletele și chiar vreo două perechi de palme aplicate interlocutorului ar fi părut muuult mai firești…, fără evident, a pica în penibil și evitând evident violența sub orice formă…

Și nuuuu, nu vă gândiți că este vina celorlalți, niciodată nu e. Lipitori sociale au existat și vor mai exista, oameni dornici să profite de bunătatea și disponibilitatea altora, fără a da ceva în schimb, la fel, îi găsim în continuare, șantajiști emoționali, care-și ascund neputințele sub masca unui comportament tiranic și dominant față de partener, la fel, paraziți sociali, ”prieteni” pe care invariabil îi tratezi cu ”vai, săracul/săraca, are nevoie de mine, numai EU pot să-l ajut acum în momentele astea grele”, evident momentele astea grele fiind zilnic sau o dată la câteva zile, așa că să te aștepți să-i ”repari” sau să-i ajuți pe toți este nu doar utopic, ci nebunesc și penibil.

Important este cum te poziționezi tu față de ei, ce și cât le permiți, ce și cât le dai și de câte ori, ce limite impui tu față de ei și evident, cum reacționezi la comportamentele lor… Dar asta ni se pare tare greu de realizat…

Da, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, vina este la noi, la cei care nu știm să spunem NU, la cei care ajutăm material, energetic, spiritual și moral pe oricine și oricând, punând-ne ostentativ pe locul doi și trăind într-un dolce far niente PENTRU NOI, ocupați fiind să facem TOTUL pentru ceilalți. Asta, în esență, nu înseamnă nici asumare a propriilor trăiri, sentimente, dorințe, idealuri, spaime, frici, neputințe, limite și nici authentic…

Iar cu smoala deja acumulată și întărită, nu ne rămâne decât să luăm un târnăcop, să o spargem în bucăți și să o eliminăm. Unii îi spun dezvoltare personală, eu i-aș spune ASUMARE DE SINE, dar pe bune. Da, procedeul în sine este dureros și cutremurător, ca la orice explozie, mai mult sau mai puțin ”nucleară”. Însă, curajul de a face această schimbare nu rămâne nerăsplătit.

E greu? Poate, dar este extrem de ELIBERATOR și aducător de enorme satisfacții personale, în primul rând în ceea ce privește RESPECTUL față de sine, IUBIREA de sine, ÎNCREDEREA în sine! Și, indiscutabil, revine cu forță, în valuri copleșitoare BUCURIA DE A TRĂI!

Articolul integral va putea fi citit in următoarea carte scrisă de Catrinel Zaharia

Fotografia din selectia The Imaginarium.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Anunțuri

Despre lene

10408121_791545764265428_8461272654917831605_n

Am început un articol despre sărut, dar nu l-am mai putut continua… Starea mea roz de dimineață s-a cam umbrit după ce doi dintre oamenii cei mai importanți pentru mine de pe acest pământ tocmai au semnat actele de divorț după o căsnicie de peste 40 de ani…

De aceea, I don’t quite feel that love is in the air…, așa că articolul despre sărut a coborât nițel în sertar urmând să iasă de acolo după vreo câteva zile când furtuna și bulversarea din inima și sufletul meu se vor fi domolit și voi putea din nou vorbi despre puterea și impactul unui sărut de calitate, adică de fapt nu sunt săruturi de calitate bună sau proastă, ci sunt săruturi sau nu.

Oricum, revenind, dat fiind sursa profundă de inspirație de care tocmai am amintit, o să scriu azi despre LENE!

Lenea e cea care ne face să spunem savant: ”ei bine, asta e ceea ce cred eu și simt eu și nimeni și nimic nu-mi va schimba punctul meu de vedere”, pentru că na, vorba aia, eu sunt cea cu principii solide și cu credințele mele, pe care nici uraganul Katrina nu mi le poate zdruncina. Așa că eu nu zic TE IUBESC!, nu zic pentru că așa am apucat eu și nici mama n-a zis și nici maică-sa nu i-a zis soțului său, deși l-a iubit ca o nebună, l-a iubit mai mult decât pe copii, probabil mai mult decât pe sine, pentru că după moartea lui singura sa preocupare a fost să se distrugă încet și sigur până ce l-a urmat liniștită și fericită în groapă. Așa că nici eu nu zic TE IUBESC! Pentru că e evident și tre’ să se prindă el singur că-i așa… Ei bine, nu, nu-i așa!!

Iubirea, am mai zis-o, că am auzit și eu de la domnul Stephen Covey, e un verb, adică nu e suficient să o zici, să o aclami în gura mare pe străzi, ci, ca să fie percepută și simțită de celălalt e nevoie să fie și arătată, demonstrată! Da, e bine și important să fie ȘI dovedită, dar nu doar dovedită, ci și SPUSĂ, DECLARATĂ, fucking VERBALIZATĂ!! Că, de aia noi suntem oameni cu gură cu tot, cu glas cu tot, cu cuvinte cu tot, ca să le și spunem, nu doar să presupunem că celălalt e telepatic și ne ghicește gândurile… Sau, mai e un aspect pe care unii dintre noi îl numesc cu emfază demnitate, dar de fapt e un orgoliu prostesc care macină și distruge. Adică, vezi dragă Doamne, că eu nu zic pe gură chestiile astea care l-ar face să și-o ia în cap, cum că-l iubesc, că-l ador, că iubesc la nebunie diminețile când mă trezesc lângă el, că ador să-i simt mâna pe mine când adorm, că sunt extrem de fericită că sunt la un braț distanță de el și fizic și sufletește!!

Așa că nu zic!! Că mai și citesc niște aberații de cărți, care mă învață cum să-l țin la foc mic pe termen lung, să-l țin într-un fel de priză în care să alerge în permanență după mine să gâfâie și să simtă ce greu este să mă cucerească și să mă mențină în viața lui… Ei bine, se pare că stratagema asta nu funcționează DELOC pe termen lung. Pentru că orice om obosește la un moment dat s-o facă pe Hercule în relația sa și să demonstreze în permanență…ceva…habar n-am ce, dar care să-l facă pe el și/sau s-o facă pe ea să mai stea oleacă în relația/căsnicia respectivă. Din păcate, atunci când intervine oboseala aia cumplită, în care predai armele și spui ”gata, nu mai pot”, dacă se ajunge aici, de cele mai multe ori este deja prea târziu, iar relația de iubire e dusă demult și e foarte greu de înviat…

Da, deși nu pare, asta e LENE, lenea de a nu ieși dintr-un tipar, deși văd că e nociv și că nu-mi face bine și că mă afectează pe mine și pe cei dragi mie masiv… Lenea de a nu sparge o credință veche adânc înrădăcinată în mine, lenea de a nu face o schimbare benefică în mine, lenea de a nu accepta noul în viața mea…

Sunt multe tipuri de lene care ne afectează… Continuă lectura