Arhive etichetă: autodezvoltare

Primul pas spre succes – „să fii mulţumit cu ce ai acum”

12642724_456333651217150_4969481126406097395_n (2)

Articol publicat de George Onofrei in Ziarul de Iasi in suplimentul Oameni & Afaceri cu sprijinul AVISSO. http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/primul-pas-spre-succes-a-sa-fii-multumit-cu-ce-ai-acuma–118178.html

Cum să „evadezi” din mediul corporatist şi să reuşeşti să ţii o dreaptă măsură între profesie şi familie, păstrându-ţi în acelaşi timp femininatatea şi să contiui să urci treptele profesionale – sunt provocările pe care şi le-a asumat cu realism Catrinel Zaharia, în prezent proprietară alături de soţul său a companiei Extind Management, autoare a volumului Totul pentru femei. Mic tratat de regăsire şi organizatoare de evenimente de dezvoltare personală.

Înainte de a ajunge antreprenor, Catrinel Zaharia a fost mai bine de un deceniu angajată în cadrul unor corporaţii. A ajuns să cunoască foarte bine mediul bancar din interior, lucrând mulţi ani ca manager, a trăit criza financiară în interiorul sistemului şi a rămas în cadrul acestuia până în anul 2012. Viaţa de familie a fost aceea care a făcut-o să îşi re­e­valueze planurile de carieră. După ce a renunţat la sectorul bancar, pentru câteva luni a avut un alt job – manager de evenimente, însă a rea­lizat repede că soluţia nu o reprezenta schimbarea angajatorului, ci să devină propriul angajator. „Deja simţeam lipsa copiilor, şi ei o simţeau pe a mea, era clar că apăruse un dezechilibru între planurile personal şi profesional. Trebuia să fac o schimbare”, spune Catrinel Zaharia.

Oricât de atrăgătoare ar fi perspectiva de a deveni antreprenor, tranziţia pare să nu fie uşoară. Din momentul în care renunţi la stabilitatea unui job pentru o aventură în afaceri pe cont propriu trebuie să fii dispus să te confrunţi cu cel mai neplăcut lucru: instabilitatea. Iar succesul nu este niciodată garantat, doar riscul fiind sigur.

„Toţi avem copii, utilităţile trebuie achitate în fiecare lună, şi a­tunci salariul îţi dă un confort.  Când eşti pe cont propriu, apar fluctuaţii, nu te poţi baza pe venituri constante. Sigur, poţi face di­fe­ri­te previziuni, poţi avea permanent proiecte în derulare, dar ni­cio­dată nu poţi previziona 100% şi intrarea veniturilor în companie. Cu asta m-am confruntat la început”, spune Catrinel Zaharia, a­dă­ugând şi un paradox pe care l-a ex­perimentat alături de soţul său în ultimii ani: „e mult mai uşor să fii eficient şi să faci economii a­tunci când ai o sumă mai mare de bani în cont, când ai siguranţa financiară. Atunci îţi permiţi să faci strategii, să analizezi foarte limpede. Când încasezi din când în când, ai frica zilei de mâine, paradoxal, cheltui mai mult!”. Continuă lectura

Anunțuri

Măcar azi…

sunrise

Măcar azi…

Ce-ar fi dacă măcar o zi aș fi așa cum îmi doresc să fie alții cu mine

Măcar azi să nu-i mai critic pe ceilalți, să nu le mai găsesc nod în papură, să nu-mi mai caut scuze pentru inacțiunile mele, să încetez a mă plânge și să trec în sfârșit la acțiune, să fac în sfârșit ceva bun și bine pentru viața mea și a altora.

Măcar azi să caut motive pentru a fi recunoscător pentru tot ce este în viața mea, dar să nu mă complac într-o situație aparent comodă, ci chiar să vreau și să fac ce pot pentru a evolua eu și familia mea, a evolua pe câte planuri pot, spiritual, material, fizic, educațional etc…

Măcar azi să nu mai vin cu verdicte din judecăți de mare valoare asupra celorlalți, măcar azi să realizez că habar n-am ce-i în sufletul mintea și viața oricui altcuiva în afară de mine și că nimeni și nimic nu-mi dă dreptul să-mi dau cu părerea, să etichetez, să desființez și să mă poziționez deasupra oricui, să fac valuri aruncând cu noroi într-unul sau altul, să-mi ascund neputințele și frustrarea în spatele unor acțiuni dure, urâte și generatoare de suferințe asupra celorlalți…

Măcar azi să realizez ce om norocos și binecuvântat sunt pentru tot ce trăiesc și tot ce este în viața mea și pentru toți cei din viața mea, mai apropiați sau mai ”depărtați”.

Măcar azi să muncesc cu sârguință și dedicare și să descopăr surprinsă la finalul zilei că nu am mai avut timp să-i analizez pe alții, că n-am mai avut timp să fiu nemulțumită, că depresia nu are cum să se apropie de mine pentru că efectiv n-am timp de ea, în schimb am timp de mine, de familia mea, de viață și de planurile ei frumoase, de iubire, sub multiplele sale forme și fațete…

Măcar azi să realizez că un divorț (în afara celor care sunt generate de suferințe profunde psihice și fizice și care ajung să fie considerate o binecuvântare) are repercusiuni uneori devastatoare și care nu se vindecă în sufletul și inima celor părăsiți (fie că sunt parteneri, fie că sunt copii…). Nu tratez divorțul din perspectivă psihologică, pentru că nu am pregătirea necesară, ci spun doar ce văd, ce văd în mai multe cazuri și situații diverse și care sunt trăite de oameni din diferite medii, de diferite vârste, cu copii de diferite vârste, cu planuri și aspirații diferite, dar care toți sunt ”asemănători” prin suferința trăită, prin tristețea care se vede în ochii lor, dar mai ales ai copiilor lor…

Măcar azi să-mi depășesc egoismul și hedonismul natural și să fac un efort pentru a anticipa consecințele unor acțiuni ale mele, adică să mă prind în sfârșit că dacă fac DOAR  ce vreau și ce-mi place, fără să dau atenție la ce și la cine este în jurul meu, fără să-mi pese că din cauza unor fapte de-ale mele alții pot suferi, e posibil ca într-un final să rămân singură pentru simplul motiv că nimănui n-o să-i mai fie drag să mă suporte. Așa cum mai spuneam altădată, dragostea necondiționată nu funcționează pe termen lung decât de la mamă (și nu toate) și unii tați către copiii lor.

Măcar azi să realizez că universul are și altă treabă în afară de a-mi împlini mie dorințele și că e musai să pun osul la treabă dacă vreau și rezultate, adică doar gândirea pozitivă și inducerea forțată a stărilor zen și a proiectării viselor mele pe firmamente inexistente nu ajută. În schimb, credința, da chiar mută munți, dar vorba părintelui Hrisostom, roagă-te ca și cum totul depinde doar de Dumnezeu și muncește / acționează ca și cum totul depinde doar de tine…

Măcar azi să-mi dau seama ce contează cu adevărat în această viață pentru mine și, mai mult, cine depinde de mine, a cui evoluție și viață o influențez eu, cui aduc bucurie cu acțiunile mele, pe cine rănesc, chiar fără să vreau și să încep prin a mă întreba ce pot face din acest moment pentru a-mi îmbunătăți calitatea vieții mele, a celor dragi și a celor din jurul meu…

Măcar azi…

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Tăcerea… aur sau smoală

776_647145761978246_2047432265_n

Tăcerea poate fi de aur în anumite momente… Atunci când cel de lângă tine are nevoie doar de o strângere de mână sau de o îmbrățișare sau pur și simplu de o plimbare în tăcere fără să fie nevoit ”să vorbească despre asta”, vorba filmelor de duzină…

Sau mai este extrem de bine venită atunci când interlocutorul scoate flăcări pe nas și fum pe urechi de nervos ce e și te roagă cu o ultimă sforțare să taci și eventual să amâni discuție pentru mai târziu, chiar dacă tu ai fi în stare să dai și ultimul tău bănuț ca să i-o zici…, să-i zici tu una așa de la obraz, să-i explici tu cu lux și amănunte ce și cum și evident să demonstrezi câtă dreptate ai și cât de tare a greșit celălalt, acela cu ochii roșii deja de furie.

Da, acela este un excelent moment SĂ TACI!

Însă în alte momente, care la un moment dat se cronicizează, tăcerea poate fi de smoală, o smoală care grea și opacă fiind, îți tot astupă sufletul și te tot determină să zâmbești tâmp, să înghiți în sec și să dai afirmativ din cap la inepțiile frumos înșirate de celălalt. Din păcate, la genul acesta de comportament și atitudine, celuilalt i se alătură vrând-nevrând și alții și astfel această tăcere de smoală degenerează într-un stil de viață, stil profund nefast pentru sine. Însă, din exterior asta se vede excelent…

Problema apare când interlocutorul are un comportament ostil, când, conștient sau nu, se folosește de tine pentru propriile sale interese, când este slab și frustrat și își maschează minusurile sub un comportament dominant, meschin, răutăcios, sau fanfaron, când minte și tu îți dai seama, dar nu spui nimic, îți este rușine de rușinea lui, când te manipulează, jucându-se pur și simplu cu sentimentele tale, iar tu îți dai seama, dar nu faci nimic pentru a remedia situația.

Abia atunci, comportamentul firesc ar urma tot traiectoria oglindă, adică nu pot răspunde la palme fizice sau sufletești cu zâmbete și cu o bunăvoință nefirească.

Sau, mai este și cazul când interlocutorul este echilibrat și binevoitor, însă propunerile sale nu coincid cu dorințele și/sau nevoile celui despre care vorbim. Durerea apare, când de dragul de a face pe plac celuilalt ( ATENȚIE: NU de dragul celuilalt), persoana acceptă și acționează împotriva a ceea ce simte și dorește cu adevărat.

Dacă se întâmplă lucrul acesta sporadic, e perfect normal, la o adică toți facem anumite compromisuri în cuplu sau în viața noastră socială. Dacă se cronicizează acest comportament, atunci apare un mare și strălucitor semnal de alarmă! Atunci tăcerea devine de smoală pentru că acoperă însăși esența noastră…

Și, din păcate, ceea ce se întâmplă, este că smoala asta determină un stil de viață, un comportament universal valabil, de care este extrem de greu să scapi. De ce? Simplu, pentru că acest stil comportamental are niște avantaje fantastice, traduse prin sociabilitate, prin faptul că ești căutat în permanență de rude, familie, prieteni, ți se spune așa picurat constant că vaai ce inimă mare ai tu, toți încăpem în ea, ți se mai laudă spiritul întreprinzător, jovialitatea, vorba bună pe care o ai pentru fiecare, dar, ATENȚIE, ți se mai laudă și generozitatea extraordinară, ajutorul necondiționat pe care-l dai altora, ajutor de foarte multe ori material, dar și moral, pentru că ajuți pe toată lumea, cu zâmbetul pe buze, fără să aștepți nimic în schimb…

Pentru că tipul universal salvator și erou confirmat sau neconfirmat, dar desemnat, numai autentic nu este când doar dă și dă, sperând la un moment dat că va primi o recunoștință veșnică și universală, că i se vor recunoaște absolut toate meritele, că în sfârșit va primi acea APRECIERE atât de mult dorită, încă de pe când era copil…

Dar, realitatea arată că nu se întâmplă așa niciodată, că vor exista ”sugative” de energie și de avantaje materiale în permanență în jurul său și să el/ea se va strădui în permanență să facă pe placul tuturor, dar evident, acest lucru este imposibil, și uite-așa va aduna frustrări, peste frustrări, peste frustrări, care mai apoi se transformă în furii și alte furii, combinate cu remușcări, căințe și sentimente de vinovăție, toate puse una peste alta într-un ghiveci emoțional nu doar dăunător, ci aproape malefic, care însă este adânc îngropat în acea ființă sub stratul gros de smoală de la tăcerea perpetuă din momentele când urletele și chiar vreo două perechi de palme aplicate interlocutorului ar fi părut muuult mai firești…, fără evident, a pica în penibil și evitând evident violența sub orice formă…

Și nuuuu, nu vă gândiți că este vina celorlalți, niciodată nu e. Lipitori sociale au existat și vor mai exista, oameni dornici să profite de bunătatea și disponibilitatea altora, fără a da ceva în schimb, la fel, îi găsim în continuare, șantajiști emoționali, care-și ascund neputințele sub masca unui comportament tiranic și dominant față de partener, la fel, paraziți sociali, ”prieteni” pe care invariabil îi tratezi cu ”vai, săracul/săraca, are nevoie de mine, numai EU pot să-l ajut acum în momentele astea grele”, evident momentele astea grele fiind zilnic sau o dată la câteva zile, așa că să te aștepți să-i ”repari” sau să-i ajuți pe toți este nu doar utopic, ci nebunesc și penibil.

Important este cum te poziționezi tu față de ei, ce și cât le permiți, ce și cât le dai și de câte ori, ce limite impui tu față de ei și evident, cum reacționezi la comportamentele lor… Dar asta ni se pare tare greu de realizat…

Da, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, vina este la noi, la cei care nu știm să spunem NU, la cei care ajutăm material, energetic, spiritual și moral pe oricine și oricând, punând-ne ostentativ pe locul doi și trăind într-un dolce far niente PENTRU NOI, ocupați fiind să facem TOTUL pentru ceilalți. Asta, în esență, nu înseamnă nici asumare a propriilor trăiri, sentimente, dorințe, idealuri, spaime, frici, neputințe, limite și nici authentic…

Iar cu smoala deja acumulată și întărită, nu ne rămâne decât să luăm un târnăcop, să o spargem în bucăți și să o eliminăm. Unii îi spun dezvoltare personală, eu i-aș spune ASUMARE DE SINE, dar pe bune. Da, procedeul în sine este dureros și cutremurător, ca la orice explozie, mai mult sau mai puțin ”nucleară”. Însă, curajul de a face această schimbare nu rămâne nerăsplătit.

E greu? Poate, dar este extrem de ELIBERATOR și aducător de enorme satisfacții personale, în primul rând în ceea ce privește RESPECTUL față de sine, IUBIREA de sine, ÎNCREDEREA în sine! Și, indiscutabil, revine cu forță, în valuri copleșitoare BUCURIA DE A TRĂI!

Articolul integral va putea fi citit in următoarea carte scrisă de Catrinel Zaharia

Fotografia din selectia The Imaginarium.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Câini și nesimțiți

DSCF3812 (2)Eu alerg din când în când, de 2-3 ori pe săptămână, pentru mine, nu pentru alții și nici pentru performanță. Alerg pentru că mă simt bine, mai ales după, dar și în timpul acelei activități fizice. Nu trag de mine, pentru că după acele ”antrenamente” am nevoie de timp să mă refac, ci fac sport de plăcere, atâta cât simt că-mi face bine și că-mi dă energie pentru tot restul zilei. Scopul nu este să dovedesc ceva, să-mi depășesc nu știu ce limite, să ies din vreo zonă închipuită de confort, ci pur și simplu este o atenție și o grijă pe care le arăt corpului meu, sănătății mele, de fapt. Nu fac caz din asta și nici nu îmi calculez exact distanțele parcurse la fiecare cursă, pentru a le compara cu alții sau pentru a le posta pe vreo rețea sau alta de socializare.

Alerg din 2013, din primăvară și, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să mai alerg… Îmi plăcea mult să alerg la mine în cartier, e aer curat, o oarece liniște, vecinătăți curățele, per total un mediu propice alergatului. Însă, vara asta au răsărit niște câini mai răi decât în ceilalți ani. Și pentru că anul trecut m-a mușcat câinele unui vecin, așa tam-nesam, de față cu stăpânul lui, am dezvoltat o oarece frică față de câinii altora. Așa că anul acesta, după ce m-or lătrat și fugărit vreo 2 căței de pe traseul meu de alergat, am hotărât să alerg doar pe stadion.

Cum seara este o aglomerație groaznică, am ales să mă duc diminețile. Și, pentru că domnii paznici nu prea mă lăsau după 8:30 – 9:00, am început să fac eforturi să mă trezesc diminețile și să-mi fac porția de sport undeva în jurul orei 7. De preferat, să ajung pe stadion pe la 7 fără un sfert, atunci e cel mai bine. E liber, mai sunt vreo 2-3 persoane, dar nimeni n-are grija altuia, fiecare își vede de exercițiile proprii. Îmi place așa…

Azi dimineață, însă, m-am trezit mai târziu și am ajuns pe stadion pe la 8. Deja era cam cald, dar mergea încă. Am început eu așa, timid să-mi fac turele mele (6 ture, pe inelul exterior e porția mea, ca să fie vreo 3 km în total) și la un moment dat m-am oprit să mă frec efectiv la ochi. Pe iarbă, în exteriorul pistei de alergat, dar dincoace de gard erau …2 câini. Pe bune??? Și aici???

În momentul acesta mă simt obligată să fac o paranteză. Eu iubesc mult animalele, acasă am o cățea, Fulga, luată de pe stradă în urmă cu 7 ani, când m-am mutat la casă, mai avem o pisică, Foxy, de 18 ani, o Pufi, hamsterica, de 9 luni, vreo 10 pești de acvariu și ceva furnici. Plus, pe stradă la noi s-au cazat de ceva timp un cuplu de căței, pe care copiii mei i-au botezat Lela și Tunet și pe care ei îi hrănesc cu regularitate. Deci, nu e vorba că am ceva cu animalele, dimpotrivă, îmi sunt dragi, le ajut cum pot, dar aș vrea pur și simplu să nu mă atace…

Revenind, când am văzut câinii pe stadion, m-am oprit și m-am dus la unul din domnii care se ocupau de întreținerea stadionului și l-am întrebat cum de sunt cei 2 acolo?? El, foarte calm, mi-a spus: ”Eii, sunt câinii de-aici, e teritoriul lor!” ”Păi, cum teritoriul lor??? Întreb eu siderată, că-i stadion de oameni, nu de câini…” iar el a continuat: ”De obicei, nu atacă.” ”De obicei????? Adică cum, cam în ce procent NU atacă??” Nu mi-a mai răspuns, și-a văzut liniștit de treabă, iar eu am continuat să alerg, inundată de data asta de adrenalina dată de frică nu de mișcare… Partea bună este că cei doi câini chiar erau oarecum civilizați și m-au lăsat în pace, unul a pornit frumos pe iarbă să-l ”ajute” pe domnul care repara porțiunile sărite, iar celălalt și-a făcut somnul de frumusețe. Oricum era absolut simpatic, dormea, cu coada spre pistă și capul spre tribună, dar de fiecare dată când treceam pe lângă el, fără măcar să deschidă ochii, făcea: ”MMMRRRRRR”, semn că știa clar de mine și cât de frică mi-e de el, dar că nu se obosește să mă fugărească, pentru că de fapt nici nu vrea asta…

Mi-am terminat turele, încântată că mi-a ieșit mai mare procentul de alergat decât cel de mers (din din când în când, alergatul meu este înlocuit cu un mers rapid, din cauza lipsei de aer), nemușcată și nefugărită de câini și după obișnuitul mini-stretching de final, mă îndreptam zen spre mașină. Am ieșit pe ușa aia mare și albastră, care era larg deschisă și o luam agale spre poartă, când vine un nene spre peste 75 de ani (zic eu), cu un pet cu capacul spart, prin care stropea asfaltul, desfigurat de nervi, urlând la mine că de ce n-am închis ușa. Cum eram prea zen, am dat din mână a lehamite și m-am întors ca să închid ușa fără să scot un cuvânt. Dar el nu era nici pe departe satisfăcut și gesticulând și vorbind precipitat cu scuipături urla în continuare cum că scrie undeva cu cretă să închid ușa. Că ”n-ai văzut că scrie???” ”Ce, nu te uiți??” ”Ce, nu știi să citești”, ”Că dacă scria ceva sexy, sigur citeai!!” Sexy, auzi? În momentul acela m-am oprit și m-am întors, fără să închid ușa și m-am dus eu spre el. M-am proptit fix în fața lui și i-am urlat eu de data asta: ”Da’ eu v-am zis ceva?? Dar v-am jignit eu cu ceva? Dar v-am adresat eu vreun cuvânt urât??? Eu sunt o Doamnă și dumneavoastră se presupune că ați fi un domn, cel puțin asta e prezumția de ”nevinovăție”. Cum îmi vorbiți așa??? Câți ani aveți? Câți ani aveți??

El răspunde, contrariat și cu glasul mai scăzut, dar tot cocoș: 6.

Eu: ”Da, și așa vă și purtați, ca un copil de 6 ani PROST CRESCUT!!”, Judecând după părul dumneavoastră alb și după cum arătați, m-aș fi așteptat să fi adus cu dumneavoastră acele vremuri apuse, când femeia era ocrotită într-un mod elegant, când era tratată cu curtoazie și cu decență, dar mai ales cu RESPECT! Cum de vă purtați așa? Cum de ați uitat de acel elementar respect pe care m-aș fi așteptat să-l aduceți cu dumneavoastră din acele timpuri frumoase???”

El deja se întorsese cu spatele și pleca cu capul între umeri, bodogănind de ușa lui deschisă, dar fără urlete și fără gesturi. Dar eu după el, revoltată și atât de supărată, continuând să-i vorbesc la persoana a 2-a plural, întrebându-l în continuare cum de a uitat de acel elementar respect față de oameni, dar mai ales al unui bărbat față de o femeie. A tăcut și a mărit pasul, fugind aproape de mine. L-am lăsat și eu și am plecat, cu zen-ul sfâșiat, dar mai ales revoltată și cu sentimentul de anacronism puternic. Ori eu nu eram de-acolo, ori el, căci cu siguranță nu ne potriveam amândoi în peisaj.

Concluzia amară pe care am tras-o este că bunul simț și purtarea cuviincioasă nu țin nici de vârstă, nici de gen, nici de timp, nici de timpuri, ci doar de OM. Și pur și simplu refuz să cred că asta e, că așa sunt unii, că TREBUIE să-i suportăm, că-s mulți și n-avem ce face. Nu, nu cred asta, pur și simplu nu cred. Și o să mă încăpățânez să nu accept mojicii, să caut și să găsesc compania acelor oameni de calitate, de care e plină lumea și în jurul cărora mi-e mai mult decât drag să fiu. Cunosc enorm de mulți astfel de oameni și chiar cred că această pătură poate să acceadă și să depășească mediocritatea, mediocritatea aceea mojică, fără bun simț, dar cu pretenții în schimb.

Așa că, lecția de azi: cu câinii te mai descurci și o mai dai la pace, cu nesimțiții nu. Punct.

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Corporatist vs. Antreprenor, la feminin

Recrutat in Brasov - foto1

Interviu la emisiunea „Recrutat in Brașov” la Digi24 TV alături de Laurențiu Țiței despre decizia trecerii de la corporatism la antreprenoriat.

Emisiunea integrală poate fi urmarită aici.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut interviul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Suferința asumată

1464680_10204431202492633_664479318632783098_nCe ne mai place să ne cramponăm și să ne strofocăm în a găsi răspunsul la marea întrebare a zilelor noastre: TU CE ÎȚI DOREȘTI CU ADEVĂRAT?

Și fiecare se apucă unul mai savant decât altul să-și dea cu părerea (inclusiv eu), cum că ne-am dori fericire, sublim, armonie, iubire, liniște sufletească, pace în lume, eradicarea sărăciei și tot felul de deziderate care mai de care mai înalte, mai spirituale, mai demne de urmat…

De fapt, răspunsul ne duce cam pe toți în același loc, în aceeași arie de fapt, a concretului, pentru că asta e ceea ce trăim, mâncăm, iubim și respirăm în fiecare zi. Idealizările fac bine în timpul meditațiilor și/sau în momentele de respiro. Că altfel, ne dorim cam toți aceleași lucruri, la diferite nivele și momente.

Adică ne dorim să fim sănătoși noi și familia, ne mai dorim o casă minunată, o mașină luxoasă în care să ne simțim extrem de confortabil, ne dorim să călătorim cu diferite scopuri: să vizităm, să ne odihnim, să ne distrăm, ne dorim să iubim și să fim iubiți, adică o relație sublimă cu compatibilitate 100% pe toate planurile, adică și să putem vorbi câte-n lună și stele și să facem sex grozav cu orgasme-n lanț de minim 3 ori pe săptămână, ne dorim să ne descoperim vocația și pasiunile și să facem din ele afacerea secolului (adică să muncim de plăcere, tra la la), ne dorim să fim apreciați, valorizați, mângâiați în orgoliu, și, în plus față de toate astea ne dorim să avem bani din belșug.  Banii ăștia, am înțeles deja ne asigură două lucruri esențiale, pentru că, nu-i așa, nu ne dorim bani să-i facem căpiță și să ne suim victorioși în vârful ei, ci vrem bani pentru:

  1. Un confort extraordinar pe toate planurile (adică vreau să am o casă cu 3-5 dormitoare aranjată ca în ”ideal decor”, vreau să conduc un mercedes/volvo/audi/bmw nou și nu o dacie veche (după principiul că dacă tot mai plâng câteodată, mai bine plâng în mercedes decât în autobuzul 33), vreau să călătoresc la business class pentru că mă simt groaznic de bine făcând asta, vreau să văd lumea din hoteluri confortabile unde să-mi vină să mă descalț în cameră, vreau să-mi pot trimite copiii la cele mai bune școli, vreau să-mi pot cumpăra ce haine vreau, ce mâncare îmi place, să-mi permit să plec în orice week-end am chef în orice parte a lumii, să-mi pot îmbogăți cunoștințele în ce domeniu vreau, asta însemnând accesul la o educație elitistă, care costă și tot așa, s-a înțeles cred conceptul.
  2. Să pot ajuta și direct pe alții, adică să le dau fie pește, fie undiță, dar să-i ajut pe cei mai puțin norocoși decât mine, dar și indirect, adică să trimit niște bani care să asigure fie mâncare pentru un grup defavorizat, fie să sprijine construirea unui edificiu (adică nu mă duc eu personal să pun cărămidă peste cărămidă, ci dau bani unui grup de oameni care să asigure munca efectivă), sau pur și simplu să dau niște bani în folosul comunității din care fac parte, dar fără a asigura și munca efectivă care să ducă la anumite îmbunătățiri de care să beneficieze anumiți oameni.
    Cam asta vreau și cam asta vrem toți. Nu e rocket science, ci doar bun simț. Nu e nevoie de o viață de căutări pentru asta, ci doar o simplă conștientizare…

DAR, întrebarea pe care o evităm și la care pretindem (conștient sau nu) că  nu e nevoie să răspundem este: ce ești dispus să faci pentru asta? Sau, de fapt, CARE ESTE SUFERINȚA PE CARE EȘTI DISPUS SĂ ȚI-O ASUMI? Continuă lectura

Am crezut că o să-mi fie suficient să am o carieră

Catrinel Zaharia - BankIndiferent de domeniul în care am lucrat, un aspect se tot repeta. Oamenii vorbeau cu mine, vorbeau despre viaţă, despre bucurii și necazuri, despre ei și despre alţii, dar nu neapărat despre partea de business care ne adusese faţă în faţă.

De ce? Simplu, pentru că îi ascultam, îi înţelegeam și empatizam cu ei… asta fac femeile. Toate femeile ar putea face asta dacă s-ar opri un pic din goana lor de a crea, a conduce, a rezolva, a se strădui în permanenţă să atingă un target impus de alţii sau de ele însele.

Cele mai frumoase „afaceri” (dacă le pot spune așa deși, atunci când am fost doar angajată, nu era afacerea mea, dar o simţeam ca fiind aşa) le-am făcut cu acei oameni care au văzut în mine mai mult decât un reprezentant al unei companii, au văzut omul din mine, au văzut FEMEIA din mine.

De aceea cred cu toată fiinţa mea că fiecare femeie are o datorie faţă de sine, aceea de a se cunoaște, a se accepta, a se valoriza, a alege și a trăi în armonie cu sine și cu cei din jur.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Target, business, corporate…

Catrinel ZahariaTarget, business, corporate… Cuvinte pretenţioase care, rostite de vocea gravă a unui bărbat, pot avea avea rol de zăvor în lumea celor ce strunesc banii. Susurate de glasul blând al unei femei, pot fi oricând o uvertură pentru o simfonie a afacerilor, scrisă zi de zi pe un portativ înţesat cu cifre…

  • “Adevãratul leadership se învaţã în cei şapte ani de acasã”
  •  “Provocarea cea mare este să ai o carieră, dar să-ţi faci timp să arăţi că totuşi eşti femeie”.
  • “Este extrem de important să-ţi dimensionezi corect aspiraţiile, să-ţi propui şi să-ţi clarifici locul unde vrei să ajungi, apoi să nu te abaţi de la drumul propus, în ciuda piedicilor”.
  • “Dacă aş simţi că sunt deja pe culmi, ar însemna că nu mai am unde urca şi atunci m-aş plafona”
  • “Un om de succes e un om împăcat cu sine.“
  • “Familia te iubeşte şi te susţine întotdeauna, fără să-i pese dacă eşti sau nu om de afaceri”.
  • “Gradul valorii este dat de gradul de intensitate cu care este dorit un anumit lucru, persoană, sentiment. Iubirea, în toate formele ei, este cea care mă ghidează în tot ce fac”.
  • ”E important pentru o femeie să se ştie apreciată. Ce este un diamant sau o perlă dacă nu le doreşte nimeni? Sticlă şlefuită…”

Extras dintr-un interviu realizat in 2009 de Maura Anghel in Glare – prima revista de business si lifestyle din Moldova.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Public Speaking cu Amalia Sterescu la Iasi

1779747_328950953952530_6987983943943201225_nUnii spun că frica de vorbit în public este a doua după frica de moarte. Alții spun că vorbitul în public este o artă, accesibilă doar unora, puțini, aleși, cei  inițiați și doar după îndelungi și istovitoare pregătiri.

Amalia mi-a spulberat ambele mituri în decursul zilei de curs intensiv de Public Speaking la care am participat la București. Asta pentru că până atunci nu se făcuse acest curs și la Iași. Însă, eu am ales să fac efortul de a mă trezi la ora 2 am, pentru a ajunge la cursul care începea la ora 9am. A meritat întrutotul.

A fost o zi extraordinară, pe parcursul căreia am învățat tehnici concrete, am făcut exerciții multe, mi-am învins temerile legate de vorbitul în public și am învățat să le abordez altfel.

De aceea, recomand cu toată căldura să nu ratați ocazia și să participați la cursul de Public Speaking pe care îl va ține Amalia în Iași, pe data de 30 ianuarie. Și aștept cu mult drag impresiile voastre după!

Iar a doua zi, pe 31 ianuarie, ca o continuare firească, este cursul de Networking Strategic, indispensabil oricui vrea să reușească în afaceri.

Înscrierile se mai pot face inca aici: http://www.publicspeakingschool.ro/mastering-public-speaking-networking-strategic/

De la Făt Frumos la bărbatul real…

femeie in oglinda

Unde sunt Feți Frumoșii de altădată??? Pentru ce se încăpățânează să rămână în povești și în visele noastre, deși noi îi așteptăm cu brațele deschise, cu masa pusă și cu patul făcut și presărat cu petale proaspete de trandafir?… Sau, mai rău, apar, iar peste noapte se transformă în broscoi, deși povestea zicea taman pe dos….

Unde greșim noi femeile? Unde dă cu virgulă? Ce n-am luat în calcul? Ce n-am făcut bine??? Întrebări fără răspuns…

Un concept foarte la modă în ultima vreme este iubirea de sine. Și se pare că acolo ar fi cheia și răspunsul la multe întrebări…

Așa de bine sună, ne-am prins cu toții că dacă nu ne iubim noi însene (e valabil și pentru noi înșine), nu putem nici să acceptăm iubirea altora, nici să-i iubim pe alții. Am trecut de mult de frica de a fi acuzați de egoism, cum adică să te iubești pe tine înaintea copiilor, înaintea LUI, înaintea EI etc…

Restul articolului îl vei regăsi cumpărând cartea „Totul pentru femei – mic tratat de regăsire”

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.