F@#king 40s


fucking 40sAm  trecut cu brio de pragul psihologic, fizic mintal și cum mai vreți de 40… Cică există o criză a vârstei de 40, zvon pe care eu am ales să-l trec maiestuos cu vederea, convinsă fiind că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva.

Mai mult, na, probabil că chiar funcționează legea atracției, dar chiar înainte de pragul acesta mirific am tot găsit o grămadă de articole, articolașe, studii, mărturii și alte alea, cum că de-abia după 40 începi să trăiești cu adevărat, de parcă până atunci doar te-ai antrenat, cum că după 40, în mod miraculos te înțelepțești și începi să vezi frumosul în fiecare picătură de viață, cum că toate ți se par mai ușor de dus, că ajungi la o anumită maturitate emoțională și astfel nu te mai încurci în hățișul sentimentelor neîmplinite, al așteptărilor aberante, care dau naștere acelor dezamăgiri traumatizante și astfel, nemaiavând așteptări nejustificate, nu mai apuci să suferi de pe urma dezamăgirilor, că o să apreciez la maxim și întâmplările pozitive și cele mai puțin pozitive și tot așa…

Aproape că eram nerăbdătoare să pășesc pragul multi-miraculos al anilor 40 ai vieții mele și să-i trăiesc exuberant, cu zâmbetul natural pe buze, cu candoare și fericire perpetuă…

Da, acum, la 40 de ani și câteva luni pot confirma… Exact așa e, doar că PE DOS!!!

În primul rând dulcele din viață, și nu acela metaforic și plin de substanță, ci acela brut, pragmatic, din ciocolată și prăjiturile mai puțin sănătoase, dar care e atât de BUN, ei bine, acesta nu mai are obiceiul atât de bine implementat în anii trecuți și anume acela de a se evapora, imediat ce îl îngurgitezi, sau, mă rog la distanță mică, adică puteam să mănânc 2 ciocolate, din alea cu lapte dintr-un foc, iar silueta mea se încăpățâna să rămână la fel de magnifică… Acu’, cele 2 pătrățele pe care le mănânc pe furiș o dată la câteva zile îmi dau mai multă bătaie de cap decât, pe timpuri, un dosar de credit dificil…

Și le mai și vezi pe o grămadă de domnițe, hai că pe alea de 20-30 le ierți, că pe ele le ajută natural natura, dar le vezi pe alea de-un leat cu tine și mai bine, impecabile, cu un corp lucrat intens, cu un stil de viață groaznic de sănătos, radiind, arătând mai bine decât arătam eu când aveam 25 de ani, făcând sport cu bucurie și plăcere (cel puțin așa pare), preocupate până la extrem de a aduce zen-ul în viața lor și se pare chiar că reușesc, bucuroase de viață și savurând experiența fiecărei zile…

Iar eu nu mă pot stăpâni din a mă întreba de pe ce planetă vin eu, că mie în continuare îmi place ciocolata, mă urnesc cu greu spre deloc la sală, mă mișc că n-am încotro, fac ceva sport, dar nu cu aceeași plăcere pe care o văd întipărită pe fața lor, mă adaptez, dar nu știu cum că nu apuc să și savurez momentele respective, ba mai mult, mă cuprinde disperarea din când în când, pentru că sincer, mă îngrijorează viitorul, nu mă simt zen, nici super împlinită, nici super-fericită, nici trăind în sfere luminate și profund meditative în care aflu esența vieții.
Habar n-am care-i esența vieții, mă întreb uneori până la disperare dacă ceea ce fac acum este ceea ce mi-i menit, pentru că dacă mi-o fi asta menit, cred că e musai să și accept și să simt împlinirea momentului, dar încă sunt departe de acel punct.

Am mai crezut, tot în direcția asta, că zbuciumul meu sufletesc o să se liniștească după `40, că să ajung să iau viața așa cum e, că o să găsesc bucuria ”in the ordinary”, cum spun citatele de prin calendare și de pe tricouri, că n-o să mă mai dau cu capul de pereți căutând răspunsuri la întrebările existențiale, de fapt cred că speram că o să găsesc în mod miraculos răspunsuri la fel de miraculoase, am mai crezut că o să-mi crească toleranța la un exterior care nu urmează valorile și standardele mele interioare, că o să fiu mai blândă și că o să iau viața și lucrurile mai ușor, mai firesc, am crezut că o să mi se schimbe percepțiile asupra aceea ce este corect și incorect, am crezut că o să-mi găsesc liniștea interioară și exterioară și că o să-mi schimb modul de a gestiona relațiile cu cei din jur…

Am mai crezut că o să-mi schimb percepția și modul în care văd și accept iubirea. Am crezut că o să descopăr cât de ușor poți iubi și să fii iubit! Am crezut, pe bune, chiar am crezut că o să devin mult mai tolerantă la incompatibilitățile esențiale dintr-un cuplu, incompatibilități care vezi tu, s-ar compensa înzecit și înmiit cu alte compatibilități din alte planuri. Am crezut că să ajung să accept cu ușurință frecușurile nejustificate ale fiecărei zile, atâta timp cât, per total lucrurile ar fi bune, adică într-un fel ca la matematică, plus cu minus cu plus cu minus, dacă dă peste 0 merge…

Doar că nu-i așa…

Nu sunt alt om după 40 de ani, nu mi se deschid căi miraculoase ale minții și sufletului, care să mă ajute să văd viața cu alți ochi, să ajung să iubesc ce altădată detestam , să accept ce altădată respingeam, să îmbrățișez ce altădată împingeam, să zâmbesc și să râd la ceea ce altădată plângeam, să mă schimb în esența mea…

Nu m-am schimbat deloc, ba mai mult, cred că mi s-au ascuțit senzorii de non-valoare, sau hai să-i spunem valori la care eu nu rezonez…, nu mai simt nevoia să fac pe placul altora, doar ca să fiu și eu acceptată și iubită, în continuare sunt o tipă plăcută de unii și detestată de alții, în continuare cred că se poate mai bine și că ”merge și-așa” este inacceptabil pentru mine…

La toate astea se adaugă responsabilitățile aferente vârstei noastre, încorsetările sociale și familiale care vrând nevrând mă constrâng să fac multe lucruri care trebuie, dar pe care le fac cu greutate și nu cu plăcere, așa cum m-ar învăța cursurile de dezvoltare personală, în continuare munca are valențe de muncă și mai puțin de hobby și pasiune, chiar dacă am citit o căruță de materiale în jurul acestei teme ”fă-ți din muncă o pasiune și nu o să trebuiască să mai muncești niciodată în viața ta”…

Îmi vine să scot pe gură cuvântul acela indecent care începe cu ”p” și se termină cu ”la”. În momentul în care faci din pasiunea ta munca și serviciul/jobul/cariera/afacerea ta din care trăiești și de pe urma căreia faci bani, adio pasiune, ai rezolvat-o și pe asta, ai rămas doar cu munca, ai pierdut și pasiunea pe care o aveai.

Și acum nu prea mai ai loc de întors că, na, ai o vârstă și tre` să te gândești și tu la viitor și nu numai al tău, ci și a copiilor, care cresc, cresc frumos, e adevărat și ai o grămadă de satisfacții cu și de pe urma lor, dar și o grămadă de responsabilități și greutăți, care sunt absolut inerente!! Așa că, ești responsabil nu doar de tine, ci și de cei dragi, pentru că, deși mai ai răbufniri egoiste, realizezi că e obligatoriu să faci așa, pentru că ai văzut cazuri când părinții nu au făcut așa pentru copiii lor și știi că nu e o soluție acceptabilă…

Așa că da, e o vârstă interesantă, care, dacă e să fiu sinceră, mi se pare mult mai grea și greu de dus decât cea a anilor proprii 20-30, cu provocări și situații mult mai dificile și cu mize mult mai mari, per total cu bătăi de cap, cu eforturi mari de depus și unde e nevoie de o voință de fier!

E un prag destul de pregnant în viața noastră, pentru că nu prea mai ai loc de întors, cred că de fapt asta e cel mai greu de acceptat, iar schimbarea majoră care trebuie (da, trebuie, folosesc acest cuvânt în deplină cunoștință de cauză, chiar dacă îl oarecum detest) să se producă este aceea a acceptării vieții, situației așa cum este ea! Cu greutățile aferente, cu efortul pe care trebuie să-l depui zilnic, cu faptul că fără muncă nu iese f@#king nimic, că nu-ți pică nimic din cer, că nu există răsturnări miraculoase de situație, care se întâmplă doar pentru că tu ești special, că nu ți se cuvine nimic, că nimeni nu-ți este dator cu nimic, că ești responsabil 1000% pentru tine, pentru viața și familia ta, pentru momentul în care te-a adus viața, pentru ceea ce trăiești azi și mâine, că ceea ce semeni astăzi, pe bune vei culege mâine, că e nevoie de discernământ, analiză și atenție la fiecare acțiune pe care o faci, că da, poți fi împlinit și să trăiești bine și frumos, dar doar dacă pui osul la treabă în direcția asta…

Are și avantaje totuși vârsta asta? Ok, are și are multe… Dar pentru a le vedea este nevoie să-mi amintesc iar și iar ce mi-a spus la un moment dat cineva după ce născusem primul copil și eram în acea perioadă în care crezi că te-a lovit trenul, nu știi când e zi, când e noapte, pentru că oricum nu dormi, ești bulversat total pentru că nimic nu mai e ca înainte, dar totuși te bucuri enorm de faptul că ești mamă, numai că nu prea știi cum se ”mănâncă” treaba asta… Ei, și mi-a spus așa: ”Mai lasă să treacă vreo două săptămâni și o să vezi că se schimbă lucrurile”. Eu am răspuns cu speranță în glas: ”Adică o să fie mai ușor?”. La care, replica a fost: ”Nu, dar o să te obișnuiești”…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s