În ochii polițistului


12325418_525497760964514_1453086211_n (1)Ieri am aflat și eu de existența lui Marian Godină, polițistul neprihănit și scriitor. Am auzit la radio, după ce-mi dusesem copiii la școală un interviu cu el, m-a făcut curioasă și, ca orice om normal, l-am căutat fuguța pe facebook. Am văzut și că a scris o carte, pe care deja mi-am comandat-o, pentru că am râs cu lacrimi când am citit câteva fragmente din ea.

Ce mai, chiar ți-e drag să vezi că sunt și astfel de oameni.

Și, fără să vreau aproape, m-a purtat gândul la perioada mea de ”haiducie”, când făceam multe drumuri prin țară, ducându-mă la diferite ședințe regionale și naționale. Ca orice șofer, am avut destule experiențe cu reprezentanții poliției, unele mai plăcute, altele mai puțin plăcute. Am luat amenzi, am luat puncte de penalizare, am mai și scăpat de destul de multe ori, m-am enervat uneori, alteori am plecat cu zâmbetul pe buze, la un moment dat am stat câteva luni fără permis, per total am interacționat…

Însă, în topul experiențelor cu reprezentanții Poliției este o întâmplare ce nu o să-mi iasă ușor din memorie.

Era o zi de vară, după-amiaza spre seara, când avusesem multe și grele de rezolvat la birou, cine a lucrat vreodată în sistemul bancar știe despre ce fel de zile vorbesc. Sunt acele zile când ești atât de obosit, psihic, fizic, intelectual, încât nu vrei decât să ajungi la un pat, deși știi că doar orele acelea de somn ce vor urma nu-ți vor alunga oboseala, pentru că e atât de profundă și înrădăcinată în tine, încât ai avea nevoie de cel puțin o săptămână de somn neîntrerupt, ca să-ți poți reveni cât de cât. Asta pentru că stresul acumulat nu e doar din acea zi, ci din multe de dinainte și mai și știi că mâine va fi tot cam la fel și asta te duce așa ușor spre o stare care frizează disperarea…

Cert e că în acea stare, m-am urcat la volan și mă îndreptam spre un supermarket ca să iau și ceva de mâncare pentru acea seară. Era târziu, dar încă soare (cred că era prin iulie) și ca să-mi mai domolesc tumultul gândurilor am pus un cd cu muzică absolut liniștitoare, niște melodii de suflet. Aveam ochelarii de soare pe nas și conduceam, acum aș spune zen, dar atunci numai zen nu eram, dar îmi doream. Și pe undele melodioase care inundau mașina, am făcut nonșalant la stânga pe o stradă pe care eu știam că se poate intra, însă de câteva zile era interzis. În plus, era o linie continuă peste care trecusem ca să fac acea stângă.

Și după nici 50 de metri iese un domn polițist și-mi face obișnuitul semn, de trageți pe dreapta. Ascultătoare și profund resemnată m-am conformat, am tras pe dreapta, am deschis geamul fără să opresc muzica, am așteptat să ajungă lângă mașină, am ridicat capul spre el, mi-am săltat ochelarii spre creștet și…l-am văzut pe cel care mă oprise. Eram atât de sleită că nu am avut puterea decât să-mi proptesc efectiv privirea în ochii lui. Dragii mei, mă oprise Aidan Quinn când era tânăr. Avea bărbatul acela niște ochi verzi-albaștri în care te înecai pur și simplu. (Cine mă cunoaște știe că am o slăbiciune pentru ochii de culoarea asta. Din fericire e una din primele culori pe care le văd în fiecare dimineață, imediat ce soțul meu drag deschide ochii și-mi spune încet bună dimineața…) Dar atunci, în acel moment eram doar recunoscătoare că măcar e frumos domnul ce mă va amenda.

Însă, exact în acea fracțiune am înțeles ce voiau să spună toți scriitorii care descriu cum poate electriza privirea unei femei. Da, am zis bine. Eu eram prea amorțită de oboseală ca să mai reacționez în vreun fel, însă în momentul în care eu mi-am odihnit privirea în ochii lui, el, Aidan Quinn a tresărit puternic. Acum pun pauză, ca-n filme, ca să explic ceva. Vă dau cuvântul meu că nu era absolut nici urmă de flirt în acel schimb de priviri, nici urmă de șăgălnicie, nici urmă de insinuări ale clasicei atracții male-female. Nu știu ce era, dar era profund și frumos. Eu nu am zis nimic, el s-a prezentat și mi-a cerut actele. I le-am întins, le-a luat și m-a întrebat câte puncte adunasem până atunci, pentru că ce făcusem implica încă vreo câteva. Habar n-aveam și am recunoscut asta fără tăgadă. N-a mai zis nimic, a luat actele și a plecat la mașina lui, de peste drum. A stat destul de mult, scriind ceva acolo. Eu credeam că e procesul verbal, dar pur și simplu nu mă afecta deloc acest lucru.

Într-un final termină, iese din mașină cu actele mele și încă niște hârtii și vine spre mine. Când era pe la mijlocul străzii, eu m-am întors spre el și l-am privit din nou. Iar el a avut aceeași reacție ca prima dată. A tresărit, dar vizibil. A ajuns lângă mașina mea, mi-a întins doar actele mele și a zis atât: M-am înduioșat! Aveți grijă cum conduceți!

Am plecat plutind, cu un zâmbet larg și cu o stare cu totul nouă. După câteva minute mi-am dat seama că nici măcar nu-i mulțumisem…

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s