F@#king 40s

fucking 40sAm  trecut cu brio de pragul psihologic, fizic mintal și cum mai vreți de 40… Cică există o criză a vârstei de 40, zvon pe care eu am ales să-l trec maiestuos cu vederea, convinsă fiind că mie nu mi se poate întâmpla așa ceva.

Mai mult, na, probabil că chiar funcționează legea atracției, dar chiar înainte de pragul acesta mirific am tot găsit o grămadă de articole, articolașe, studii, mărturii și alte alea, cum că de-abia după 40 începi să trăiești cu adevărat, de parcă până atunci doar te-ai antrenat, cum că după 40, în mod miraculos te înțelepțești și începi să vezi frumosul în fiecare picătură de viață, cum că toate ți se par mai ușor de dus, că ajungi la o anumită maturitate emoțională și astfel nu te mai încurci în hățișul sentimentelor neîmplinite, al așteptărilor aberante, care dau naștere acelor dezamăgiri traumatizante și astfel, nemaiavând așteptări nejustificate, nu mai apuci să suferi de pe urma dezamăgirilor, că o să apreciez la maxim și întâmplările pozitive și cele mai puțin pozitive și tot așa…

Aproape că eram nerăbdătoare să pășesc pragul multi-miraculos al anilor 40 ai vieții mele și să-i trăiesc exuberant, cu zâmbetul natural pe buze, cu candoare și fericire perpetuă…

Da, acum, la 40 de ani și câteva luni pot confirma… Exact așa e, doar că PE DOS!!!

În primul rând dulcele din viață, și nu acela metaforic și plin de substanță, ci acela brut, pragmatic, din ciocolată și prăjiturile mai puțin sănătoase, dar care e atât de BUN, ei bine, acesta nu mai are obiceiul atât de bine implementat în anii trecuți și anume acela de a se evapora, imediat ce îl îngurgitezi, sau, mă rog la distanță mică, adică puteam să mănânc 2 ciocolate, din alea cu lapte dintr-un foc, iar silueta mea se încăpățâna să rămână la fel de magnifică… Acu’, cele 2 pătrățele pe care le mănânc pe furiș o dată la câteva zile îmi dau mai multă bătaie de cap decât, pe timpuri, un dosar de credit dificil…

Și le mai și vezi pe o grămadă de domnițe, hai că pe alea de 20-30 le ierți, că pe ele le ajută natural natura, dar le vezi pe alea de-un leat cu tine și mai bine, impecabile, cu un corp lucrat intens, cu un stil de viață groaznic de sănătos, radiind, arătând mai bine decât arătam eu când aveam 25 de ani, făcând sport cu bucurie și plăcere (cel puțin așa pare), preocupate până la extrem de a aduce zen-ul în viața lor și se pare chiar că reușesc, bucuroase de viață și savurând experiența fiecărei zile…

Iar eu nu mă pot stăpâni din a mă întreba de pe ce planetă vin eu, că mie în continuare îmi place ciocolata, mă urnesc cu greu spre deloc la sală, mă mișc că n-am încotro, fac ceva sport, dar nu cu aceeași plăcere pe care o văd întipărită pe fața lor, mă adaptez, dar nu știu cum că nu apuc să și savurez momentele respective, ba mai mult, mă cuprinde disperarea din când în când, pentru că sincer, mă îngrijorează viitorul, nu mă simt zen, nici super împlinită, nici super-fericită, nici trăind în sfere luminate și profund meditative în care aflu esența vieții.
Habar n-am care-i esența vieții, mă întreb uneori până la disperare dacă ceea ce fac acum este ceea ce mi-i menit, pentru că dacă mi-o fi asta menit, cred că e musai să și accept și să simt împlinirea momentului, dar încă sunt departe de acel punct. Continuarea

Leadership în vacanţă

13509088_1349311241752847_1409146945131420905_n

Catrinel Zaharia vorbind la Iasi Business Days 2016

 

Articol publicat de Maura Anghel în Ziarul Evenimentul.

Liderii adevăraţi nu întrerup niciodată pregătirea. Chiar şi când sunt în concediu ei sunt atenţi la dezvoltarea personală. În plus, îşi cultivă mereu valorile şi sunt atenţi la sensul pe care îl dau oamenii educaţiei, performanţei şi relaţiilor interumane

Se vorbeşte foarte mult despre leadership ca despre o condiţie necesară şi suficientă în obţinerea succesului. Consilierii de dezvoltare personală, trainerii, persoanele implicate în managementul firmelor sunt foarte atrase de acest subiect şi folosesc principiile în derularea activităţilor, cu rezultate bune. Puţini vorbesc despre leadership în afara biroului şi mai puţini despre faptul că trebuie făcut oricând, chiar şi în vacanţă.

„Când am primit provocarea de a vorbi despre leadership, gândul meu a zburat mai mult în afara orelor de program şi astfel a încolţit gândul că, de fapt, degeaba aprofundăm şi învăţăm întruna despre leadership şi implicaţiile sale dacă aplicăm asta doar la serviciu sau în ceea ce înseamnă business. Din tot ce am citit, învăţat, experimentat, o concluzie s-a desprins cu claritate şi vehemenţă: leadership înseamnă un cumul de abilităţi, atitudini, aptitudini care sub nicio formă nu se opresc la mediul de business, ci au repercusiuni în toate aspectele vieţii, iar dacă avem grijă să aplicăm, să trăim de fapt ca adevăraţi leaderi doar la serviciu, pierdem de fapt esenţa a ceea ce înseamnă leadership. Cred cu tărie că a fi leader nu este un serviciu, care se termină la ora 18.00, ci implică o multitudine de caracteristici care te ajută atât în mediul de business, cât şi acasă, în familie, în vacanţă, în viaţa de zi cu zi!”, este convinsă Catrinel Zaharia, consultant în business şi autor de carte.

Cum definim un lider bun?

Sunt multe definiţii şi descrieri a ceea ce înseamnă leadership, iar Catrinel Zaharia este de părere că este obligatoriu să includă şi următoarele caracteristici, care au legătură directă cu caracterul profund uman şi anume:

  1. Cei 7 ani de-acasă sau mai bine zis, cu ceea ce ar fi trebuit învăţat şi însuşit în cei 7 ani de-acasă. Fără a intra în amănunte, aici se distanţează clar BUNUL-SIMŢ!! Acela despre care unii dintre noi mai aflăm doar din dicţionare, din păcate.
  2. Stima de sine ridicată. De ce? Pentru că altfel îşi va alimenta dorinţa de a se simţi important şi băgat în seamă, punându-i pe cei din jurul său în poziţii artificiale de inferioritate, umilind, înjosind, chiar dacă extrem de subtil.
  3. Autentic. Cât de uşor este să comunici şi să relaţionezi cu oameni autentici. Doar să fim siguri că vorbim aceeaşi limbă. A fi autentic nu înseamnă a spune neapărat ceea ce gândeşti, dacă asta ar însemna să jigneşti, să răneşti pe cineva. A fi autentic înseamnă să te asumi aşa cum eşti, să-ţi recunoşti greşelile, dar şi meritele, să te poziţionezi corect în raport cu potenţialul tău real şi cu realizările proprii.
  4. Oferă şi primeşte ajutor eficient. „Am fost prezentă la o întrunire a oamenilor de afaceri din zona noastră şi am avut plăcuta surpriză să descopăr că la întrebarea cum definesc succesul personal, majoritatea acelor oameni de afaceri au răspuns: «Să pot ajuta eficient». Mi s-a părut excelent, o dovadă de extraordinar bun-simţ. Eu aş adăuga la oferirea ajutorului eficient şi a cere ajutor. Contactul cu excelenţa inspiră, de aceea a solicita ajutorul, eu consider că este un act de curaj şi maturitate emoţională. Mai mult, tot aici eu aş include şi cererea de ajutor de la divinitate. Smerenia este o calitate ce ţine de esenţa valorilor personale”, a completat Catrinel. A-ţi recunoaşte limitele şi a cere ajutor lui Dumnezeu nu doar când şi când, când ai mai mare nevoie, ci zi de zi este un act care coboară excelenţa în firesc!
  5. Dovedeşte inteligenţă emoţională. Recunoaşterea, conştientizarea, acceptarea emoţiilor proprii şi gestionarea lor eficientă sunt premisele unei vieţi împlinite. Recomand cartea „Inteligenţa emoţională în leadership”, scrisă de Daniel Goleman, Annie McKee şi Richard Boyatzis.
  6. Se auto-educă în permanenţă. Sau altfel spus, care îşi asumă o formare profesională şi personală continuă.
  7. Are atenţie educată. Atenţia este o energie psihică, este cea care ne ajută să selectăm informaţiile pertinente pentru noi din milioanele de stimuli externi. Mihaly Csikszentmihalyi, în cartea sa „FLUX. Psihologia fericirii” descrie foarte bine implicaţiile atenţiei în viaţa noastră, concluzionând aşa: „Atenţia este cel mai important instrument de îmbunătăţire a calităţii experienţei de viaţă”.

„Concluzionând, leaderhipul, din punctul meu de vedere se circumscrie atât vieţii profesionale, cât şi celei private, nu îşi încheie influenţa atunci când părăsim serviciul, sau când am încheiat ziua de lucru, ci se răsfrânge în toate aspectele vieţii noastre şi în toate momentele ei, acasă, la serviciu, în vacanţă” – Catrinel Zaharia

Articol publicat de Maura Anghel în Ziarul Evenimentul.

Scrisoare pentru tații de fete

Azi serbăm femeia în toate ipostazele ei… Mamele sunt principalele protagoniste ale sărbătorii de azi, dar le serbăm și pe iubitele, soțiile, prietenele, colegele din viața noastră, aș spune eu, serbăm feminitatea în toată splendoarea sa.

Și e minunat! Chiar dacă prin comercializarea sărbătorii, aceasta și-a mai pierdut din profunzime în detrimentul goanei după flori, cadouri, ”atenții”, totuși clasicul ”o primăvară frumoasă” urat astăzi aproape în unanimitate își atinge corzile sufletești menite. Iar noi ne bucurăm că suntem în centrul atenției, chiar și pentru o zi, deși sunt multe cazurile când femeia este sărbătorită de soț, iubit, familie, în fiecare zi, nu neapărat cu flori și cadouri, ci cu iubire, cu afecțiune, cu zâmbete, cu o atmosferă calmă, liniștită sau veselă, dar oricum, lipsită de tensiuni inutile, cu un mic dejun gătit de el sau de copii, cu o cafeluță adusă exact atunci când avea nevoie, cu detalii care se știe că-i fac ei plăcere și mai ales cu mult și constant respect!

Dar ce uităm uneori  este că mamele, femeile adulte de azi sau încă în creștere sunt și fiice, iar ceea ce sunt ele se datorează în parte foarte mare sau este din cauza celui ce le este sau le-a fost tată. Acest bărbat are una dintre cele mai grele și mai frumoase misiuni de pe pământ și anume aceea de a fi primul și cel mai important bărbat din viața fiicei sale. Așa că, pe lângă milioanele de beneficii de care se bucură vine și grămada de responsabilități. Indiferent de vârsta la care devine tată de fete, acesta ar fi bine să realizeze că are o datorie imensă față de boțul de viață cu care l-a binecuvântat Dumnezeu și că stă în puterea lui, a cuvintelor și faptelor lui să fie pentru fiica sa acel model de care are nevoie.

Și, de fapt, nevoia pe care o are de împlinit pentru fiica sa este mult mai vastă și mai profundă. Fiecare fată este confirmată ca femeie de tatăl său. Toată încrederea sa în sine din viitor, toată încrederea în viață, în speranță, da știu ce am zis, încrederea în speranță, puterea transformată în firescul de a spera, capacitatea de a se iubi și a se accepta pe sine, respectul față de sine și valorizarea propriei persoane sunt covârșitor influențate de către el, tatăl…

Și aici e aici… Ce faci tu, ca tată, ce alegi? Să îi dai fiicei tale aripile pe care nimeni și nimic nu le va putea frânge, să îi dai convingerea că este minunată EXACT  așa cum este, fără să fie nevoie de nici o ajustare sau retuș, că îi sunt deschise porțile viitorului indiferent de calea pe care o va alege, că MERITĂ să fie iubită, acceptată și valorizată  doar pentru ceea ce ESTE, că POATE nu neapărat orice, ci ceea ce își propune realist, că fericirea îi este menită…

Sau îți asumi consecințele unui comportament și a unor cuvinte rostite cu mult prea multă ușurință, care nu doar că îi frâng aripile, nu doar îi taie avântul și elanul, nu doar o fac să sufere în tăcere pe moment, dar mai ales o afectează în întreaga sa existență ca femeie, o fac să nu creadă că poate fi iubită și acceptată pentru ceea ce este, ci că are nevoie în permanență de retușuri, adausuri, artificii pentru a plăcea, o fac să creadă până în adâncul ființei sale că NU MERITĂ…orice, bărbatul dorit, cariera visată, familia imaginată, aprecierea necondiționată… Pentru această femeie totul devine greu în viață…

Unele din aceste femei, minunate dealtfel, doar că ele nu știu asta,  se trezesc la un moment dat și încep să lucreze intens cu ele însele, apelând în disperare la psihologi, energo terapeuți, terapii clasice și alternative, cititul a n cărți de dezvoltare personală, spiritualitate… Și rezultatele se văd, aproape întotdeauna, dar drumul spre lumină este extrem de greu și anevoios, efortul depus este uneori neproporțional cu beneficiul rezultatului, pentru că sunt pur și simplu prea obosite ca să se mai bucure de rezultate… Dar, oricum, rezultatele se văd și, cel mai important, crește considerabil calitatea vieții sale.

Însă nu mă pot abține să nu mă întreb, nu ar fi fost mai simplu ca acel tată să fi spus BRAVO!, TE IUBESC!, APRECIEZ!, SUNT MÂNDRU DE TINE!, EȘTI MINUNATĂ!, EȘTI PRINȚESA MEA!, MĂ BUCUR CĂ AI REALIZAT ASTA!, FELICITĂRI!, ”Nu contează că ai pierdut, important e că ai încercat!”, ”Ai cei mai frumoși ochi!”, ”Îmi place tot ce ești tu!”, să fi petrecut timp de calitate cu fetița lui, să fi conștientizat importanța și rolul său în viața fiicei sale și să fi acționat în consecință?

Și să nu fi ales în loc, acele cuvinte care au rănit atât de adânc, încât rănile provocate sunt aproape de nevindecat, iar repercusiunile asupra vieții fiicei sunt aproape imposibil de gestionat . Cuvinte și fapte care distrug părți întregi din suflețelele acelea pure rămân întipărite în cotloane dintre cele mai ascunse ale minții și sufletului, însă, din păcate efectele lor se simt peste ani și ani… ”Tu nu știi!”-urile, jignirile, ironiile, lipsa aprecierii, nemulțumirea cronică, atacul fizic sau verbal, manipularea, zdruncinarea idealurilor proprii, presiunea psihică pentru a face nu știu ce, lipsa afecțiunii, sau pur și simplu lipsa parțială sau cu desăvârșire din viața fiicei, fac ca viitoarea femeie să aibă de urmat un drum mult mai greu și mai anevoios spre confirmarea sa interioară, spre ușurința cu care abordează diferite aspecte ale vieții, spre a iubi și a fi iubită, spre a se valoriza și accepta în toată splendoarea imperfecțiunii proprii…

Așa că dragi tătici vă rog din suflet aveți grijă de prințesele voastre! Ele sunt reginele de mâine!

 

Doar în MARTIE, pachetul de 2 carti costa 50 lei inclusiv costurile cu livrarea prin curier. Pentru comenzi intra aici.

Father and Daughter Flying Kite in Dunes – Image by © moodboard/Corbis

În ochii polițistului

12325418_525497760964514_1453086211_n (1)Ieri am aflat și eu de existența lui Marian Godină, polițistul neprihănit și scriitor. Am auzit la radio, după ce-mi dusesem copiii la școală un interviu cu el, m-a făcut curioasă și, ca orice om normal, l-am căutat fuguța pe facebook. Am văzut și că a scris o carte, pe care deja mi-am comandat-o, pentru că am râs cu lacrimi când am citit câteva fragmente din ea.

Ce mai, chiar ți-e drag să vezi că sunt și astfel de oameni.

Și, fără să vreau aproape, m-a purtat gândul la perioada mea de ”haiducie”, când făceam multe drumuri prin țară, ducându-mă la diferite ședințe regionale și naționale. Ca orice șofer, am avut destule experiențe cu reprezentanții poliției, unele mai plăcute, altele mai puțin plăcute. Am luat amenzi, am luat puncte de penalizare, am mai și scăpat de destul de multe ori, m-am enervat uneori, alteori am plecat cu zâmbetul pe buze, la un moment dat am stat câteva luni fără permis, per total am interacționat…

Însă, în topul experiențelor cu reprezentanții Poliției este o întâmplare ce nu o să-mi iasă ușor din memorie.

Era o zi de vară, după-amiaza spre seara, când avusesem multe și grele de rezolvat la birou, cine a lucrat vreodată în sistemul bancar știe despre ce fel de zile vorbesc. Sunt acele zile când ești atât de obosit, psihic, fizic, intelectual, încât nu vrei decât să ajungi la un pat, deși știi că doar orele acelea de somn ce vor urma nu-ți vor alunga oboseala, pentru că e atât de profundă și înrădăcinată în tine, încât ai avea nevoie de cel puțin o săptămână de somn neîntrerupt, ca să-ți poți reveni cât de cât. Asta pentru că stresul acumulat nu e doar din acea zi, ci din multe de dinainte și mai și știi că mâine va fi tot cam la fel și asta te duce așa ușor spre o stare care frizează disperarea…

Cert e că în acea stare, m-am urcat la volan și mă îndreptam spre un supermarket ca să iau și ceva de mâncare pentru acea seară. Era târziu, dar încă soare (cred că era prin iulie) și ca să-mi mai domolesc tumultul gândurilor am pus un cd cu muzică absolut liniștitoare, niște melodii de suflet. Aveam ochelarii de soare pe nas și conduceam, acum aș spune zen, dar atunci numai zen nu eram, dar îmi doream. Și pe undele melodioase care inundau mașina, am făcut nonșalant la stânga pe o stradă pe care eu știam că se poate intra, însă de câteva zile era interzis. În plus, era o linie continuă peste care trecusem ca să fac acea stângă.

Și după nici 50 de metri iese un domn polițist și-mi face obișnuitul semn, de trageți pe dreapta. Ascultătoare și profund resemnată m-am conformat, am tras pe dreapta, am deschis geamul fără să opresc muzica, am așteptat să ajungă lângă mașină, am ridicat capul spre el, mi-am săltat ochelarii spre creștet și…l-am văzut pe cel care mă oprise. Eram atât de sleită că nu am avut puterea decât să-mi proptesc efectiv privirea în ochii lui. Dragii mei, mă oprise Aidan Quinn când era tânăr. Avea bărbatul acela niște ochi verzi-albaștri în care te înecai pur și simplu. (Cine mă cunoaște știe că am o slăbiciune pentru ochii de culoarea asta. Din fericire e una din primele culori pe care le văd în fiecare dimineață, imediat ce soțul meu drag deschide ochii și-mi spune încet bună dimineața…) Dar atunci, în acel moment eram doar recunoscătoare că măcar e frumos domnul ce mă va amenda.

Însă, exact în acea fracțiune am înțeles ce voiau să spună toți scriitorii care descriu cum poate electriza privirea unei femei. Da, am zis bine. Eu eram prea amorțită de oboseală ca să mai reacționez în vreun fel, însă în momentul în care eu mi-am odihnit privirea în ochii lui, el, Aidan Quinn a tresărit puternic. Acum pun pauză, ca-n filme, ca să explic ceva. Vă dau cuvântul meu că nu era absolut nici urmă de flirt în acel schimb de priviri, nici urmă de șăgălnicie, nici urmă de insinuări ale clasicei atracții male-female. Nu știu ce era, dar era profund și frumos. Eu nu am zis nimic, el s-a prezentat și mi-a cerut actele. I le-am întins, le-a luat și m-a întrebat câte puncte adunasem până atunci, pentru că ce făcusem implica încă vreo câteva. Habar n-aveam și am recunoscut asta fără tăgadă. N-a mai zis nimic, a luat actele și a plecat la mașina lui, de peste drum. A stat destul de mult, scriind ceva acolo. Eu credeam că e procesul verbal, dar pur și simplu nu mă afecta deloc acest lucru.

Într-un final termină, iese din mașină cu actele mele și încă niște hârtii și vine spre mine. Când era pe la mijlocul străzii, eu m-am întors spre el și l-am privit din nou. Iar el a avut aceeași reacție ca prima dată. A tresărit, dar vizibil. A ajuns lângă mașina mea, mi-a întins doar actele mele și a zis atât: M-am înduioșat! Aveți grijă cum conduceți!

Am plecat plutind, cu un zâmbet larg și cu o stare cu totul nouă. După câteva minute mi-am dat seama că nici măcar nu-i mulțumisem…

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Primul pas spre succes – „să fii mulţumit cu ce ai acum”

12642724_456333651217150_4969481126406097395_n (2)

Articol publicat de George Onofrei in Ziarul de Iasi in suplimentul Oameni & Afaceri cu sprijinul AVISSO. http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/primul-pas-spre-succes-a-sa-fii-multumit-cu-ce-ai-acuma–118178.html

Cum să „evadezi” din mediul corporatist şi să reuşeşti să ţii o dreaptă măsură între profesie şi familie, păstrându-ţi în acelaşi timp femininatatea şi să contiui să urci treptele profesionale – sunt provocările pe care şi le-a asumat cu realism Catrinel Zaharia, în prezent proprietară alături de soţul său a companiei Extind Management, autoare a volumului Totul pentru femei. Mic tratat de regăsire şi organizatoare de evenimente de dezvoltare personală.

Înainte de a ajunge antreprenor, Catrinel Zaharia a fost mai bine de un deceniu angajată în cadrul unor corporaţii. A ajuns să cunoască foarte bine mediul bancar din interior, lucrând mulţi ani ca manager, a trăit criza financiară în interiorul sistemului şi a rămas în cadrul acestuia până în anul 2012. Viaţa de familie a fost aceea care a făcut-o să îşi re­e­valueze planurile de carieră. După ce a renunţat la sectorul bancar, pentru câteva luni a avut un alt job – manager de evenimente, însă a rea­lizat repede că soluţia nu o reprezenta schimbarea angajatorului, ci să devină propriul angajator. „Deja simţeam lipsa copiilor, şi ei o simţeau pe a mea, era clar că apăruse un dezechilibru între planurile personal şi profesional. Trebuia să fac o schimbare”, spune Catrinel Zaharia.

Oricât de atrăgătoare ar fi perspectiva de a deveni antreprenor, tranziţia pare să nu fie uşoară. Din momentul în care renunţi la stabilitatea unui job pentru o aventură în afaceri pe cont propriu trebuie să fii dispus să te confrunţi cu cel mai neplăcut lucru: instabilitatea. Iar succesul nu este niciodată garantat, doar riscul fiind sigur.

„Toţi avem copii, utilităţile trebuie achitate în fiecare lună, şi a­tunci salariul îţi dă un confort.  Când eşti pe cont propriu, apar fluctuaţii, nu te poţi baza pe venituri constante. Sigur, poţi face di­fe­ri­te previziuni, poţi avea permanent proiecte în derulare, dar ni­cio­dată nu poţi previziona 100% şi intrarea veniturilor în companie. Cu asta m-am confruntat la început”, spune Catrinel Zaharia, a­dă­ugând şi un paradox pe care l-a ex­perimentat alături de soţul său în ultimii ani: „e mult mai uşor să fii eficient şi să faci economii a­tunci când ai o sumă mai mare de bani în cont, când ai siguranţa financiară. Atunci îţi permiţi să faci strategii, să analizezi foarte limpede. Când încasezi din când în când, ai frica zilei de mâine, paradoxal, cheltui mai mult!”. Continuarea

Măcar azi…

sunrise

Măcar azi…

Ce-ar fi dacă măcar o zi aș fi așa cum îmi doresc să fie alții cu mine

Măcar azi să nu-i mai critic pe ceilalți, să nu le mai găsesc nod în papură, să nu-mi mai caut scuze pentru inacțiunile mele, să încetez a mă plânge și să trec în sfârșit la acțiune, să fac în sfârșit ceva bun și bine pentru viața mea și a altora.

Măcar azi să caut motive pentru a fi recunoscător pentru tot ce este în viața mea, dar să nu mă complac într-o situație aparent comodă, ci chiar să vreau și să fac ce pot pentru a evolua eu și familia mea, a evolua pe câte planuri pot, spiritual, material, fizic, educațional etc…

Măcar azi să nu mai vin cu verdicte din judecăți de mare valoare asupra celorlalți, măcar azi să realizez că habar n-am ce-i în sufletul mintea și viața oricui altcuiva în afară de mine și că nimeni și nimic nu-mi dă dreptul să-mi dau cu părerea, să etichetez, să desființez și să mă poziționez deasupra oricui, să fac valuri aruncând cu noroi într-unul sau altul, să-mi ascund neputințele și frustrarea în spatele unor acțiuni dure, urâte și generatoare de suferințe asupra celorlalți…

Măcar azi să realizez ce om norocos și binecuvântat sunt pentru tot ce trăiesc și tot ce este în viața mea și pentru toți cei din viața mea, mai apropiați sau mai ”depărtați”.

Măcar azi să muncesc cu sârguință și dedicare și să descopăr surprinsă la finalul zilei că nu am mai avut timp să-i analizez pe alții, că n-am mai avut timp să fiu nemulțumită, că depresia nu are cum să se apropie de mine pentru că efectiv n-am timp de ea, în schimb am timp de mine, de familia mea, de viață și de planurile ei frumoase, de iubire, sub multiplele sale forme și fațete…

Măcar azi să realizez că un divorț (în afara celor care sunt generate de suferințe profunde psihice și fizice și care ajung să fie considerate o binecuvântare) are repercusiuni uneori devastatoare și care nu se vindecă în sufletul și inima celor părăsiți (fie că sunt parteneri, fie că sunt copii…). Nu tratez divorțul din perspectivă psihologică, pentru că nu am pregătirea necesară, ci spun doar ce văd, ce văd în mai multe cazuri și situații diverse și care sunt trăite de oameni din diferite medii, de diferite vârste, cu copii de diferite vârste, cu planuri și aspirații diferite, dar care toți sunt ”asemănători” prin suferința trăită, prin tristețea care se vede în ochii lor, dar mai ales ai copiilor lor…

Măcar azi să-mi depășesc egoismul și hedonismul natural și să fac un efort pentru a anticipa consecințele unor acțiuni ale mele, adică să mă prind în sfârșit că dacă fac DOAR  ce vreau și ce-mi place, fără să dau atenție la ce și la cine este în jurul meu, fără să-mi pese că din cauza unor fapte de-ale mele alții pot suferi, e posibil ca într-un final să rămân singură pentru simplul motiv că nimănui n-o să-i mai fie drag să mă suporte. Așa cum mai spuneam altădată, dragostea necondiționată nu funcționează pe termen lung decât de la mamă (și nu toate) și unii tați către copiii lor.

Măcar azi să realizez că universul are și altă treabă în afară de a-mi împlini mie dorințele și că e musai să pun osul la treabă dacă vreau și rezultate, adică doar gândirea pozitivă și inducerea forțată a stărilor zen și a proiectării viselor mele pe firmamente inexistente nu ajută. În schimb, credința, da chiar mută munți, dar vorba părintelui Hrisostom, roagă-te ca și cum totul depinde doar de Dumnezeu și muncește / acționează ca și cum totul depinde doar de tine…

Măcar azi să-mi dau seama ce contează cu adevărat în această viață pentru mine și, mai mult, cine depinde de mine, a cui evoluție și viață o influențez eu, cui aduc bucurie cu acțiunile mele, pe cine rănesc, chiar fără să vreau și să încep prin a mă întreba ce pot face din acest moment pentru a-mi îmbunătăți calitatea vieții mele, a celor dragi și a celor din jurul meu…

Măcar azi…

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Tăcerea… aur sau smoală

776_647145761978246_2047432265_n

Tăcerea poate fi de aur în anumite momente… Atunci când cel de lângă tine are nevoie doar de o strângere de mână sau de o îmbrățișare sau pur și simplu de o plimbare în tăcere fără să fie nevoit ”să vorbească despre asta”, vorba filmelor de duzină…

Sau mai este extrem de bine venită atunci când interlocutorul scoate flăcări pe nas și fum pe urechi de nervos ce e și te roagă cu o ultimă sforțare să taci și eventual să amâni discuție pentru mai târziu, chiar dacă tu ai fi în stare să dai și ultimul tău bănuț ca să i-o zici…, să-i zici tu una așa de la obraz, să-i explici tu cu lux și amănunte ce și cum și evident să demonstrezi câtă dreptate ai și cât de tare a greșit celălalt, acela cu ochii roșii deja de furie.

Da, acela este un excelent moment SĂ TACI!

Însă în alte momente, care la un moment dat se cronicizează, tăcerea poate fi de smoală, o smoală care grea și opacă fiind, îți tot astupă sufletul și te tot determină să zâmbești tâmp, să înghiți în sec și să dai afirmativ din cap la inepțiile frumos înșirate de celălalt. Din păcate, la genul acesta de comportament și atitudine, celuilalt i se alătură vrând-nevrând și alții și astfel această tăcere de smoală degenerează într-un stil de viață, stil profund nefast pentru sine. Însă, din exterior asta se vede excelent…

Problema apare când interlocutorul are un comportament ostil, când, conștient sau nu, se folosește de tine pentru propriile sale interese, când este slab și frustrat și își maschează minusurile sub un comportament dominant, meschin, răutăcios, sau fanfaron, când minte și tu îți dai seama, dar nu spui nimic, îți este rușine de rușinea lui, când te manipulează, jucându-se pur și simplu cu sentimentele tale, iar tu îți dai seama, dar nu faci nimic pentru a remedia situația.

Abia atunci, comportamentul firesc ar urma tot traiectoria oglindă, adică nu pot răspunde la palme fizice sau sufletești cu zâmbete și cu o bunăvoință nefirească.

Sau, mai este și cazul când interlocutorul este echilibrat și binevoitor, însă propunerile sale nu coincid cu dorințele și/sau nevoile celui despre care vorbim. Durerea apare, când de dragul de a face pe plac celuilalt ( ATENȚIE: NU de dragul celuilalt), persoana acceptă și acționează împotriva a ceea ce simte și dorește cu adevărat.

Dacă se întâmplă lucrul acesta sporadic, e perfect normal, la o adică toți facem anumite compromisuri în cuplu sau în viața noastră socială. Dacă se cronicizează acest comportament, atunci apare un mare și strălucitor semnal de alarmă! Atunci tăcerea devine de smoală pentru că acoperă însăși esența noastră…

Și, din păcate, ceea ce se întâmplă, este că smoala asta determină un stil de viață, un comportament universal valabil, de care este extrem de greu să scapi. De ce? Simplu, pentru că acest stil comportamental are niște avantaje fantastice, traduse prin sociabilitate, prin faptul că ești căutat în permanență de rude, familie, prieteni, ți se spune așa picurat constant că vaai ce inimă mare ai tu, toți încăpem în ea, ți se mai laudă spiritul întreprinzător, jovialitatea, vorba bună pe care o ai pentru fiecare, dar, ATENȚIE, ți se mai laudă și generozitatea extraordinară, ajutorul necondiționat pe care-l dai altora, ajutor de foarte multe ori material, dar și moral, pentru că ajuți pe toată lumea, cu zâmbetul pe buze, fără să aștepți nimic în schimb…

Pentru că tipul universal salvator și erou confirmat sau neconfirmat, dar desemnat, numai autentic nu este când doar dă și dă, sperând la un moment dat că va primi o recunoștință veșnică și universală, că i se vor recunoaște absolut toate meritele, că în sfârșit va primi acea APRECIERE atât de mult dorită, încă de pe când era copil…

Dar, realitatea arată că nu se întâmplă așa niciodată, că vor exista ”sugative” de energie și de avantaje materiale în permanență în jurul său și să el/ea se va strădui în permanență să facă pe placul tuturor, dar evident, acest lucru este imposibil, și uite-așa va aduna frustrări, peste frustrări, peste frustrări, care mai apoi se transformă în furii și alte furii, combinate cu remușcări, căințe și sentimente de vinovăție, toate puse una peste alta într-un ghiveci emoțional nu doar dăunător, ci aproape malefic, care însă este adânc îngropat în acea ființă sub stratul gros de smoală de la tăcerea perpetuă din momentele când urletele și chiar vreo două perechi de palme aplicate interlocutorului ar fi părut muuult mai firești…, fără evident, a pica în penibil și evitând evident violența sub orice formă…

Și nuuuu, nu vă gândiți că este vina celorlalți, niciodată nu e. Lipitori sociale au existat și vor mai exista, oameni dornici să profite de bunătatea și disponibilitatea altora, fără a da ceva în schimb, la fel, îi găsim în continuare, șantajiști emoționali, care-și ascund neputințele sub masca unui comportament tiranic și dominant față de partener, la fel, paraziți sociali, ”prieteni” pe care invariabil îi tratezi cu ”vai, săracul/săraca, are nevoie de mine, numai EU pot să-l ajut acum în momentele astea grele”, evident momentele astea grele fiind zilnic sau o dată la câteva zile, așa că să te aștepți să-i ”repari” sau să-i ajuți pe toți este nu doar utopic, ci nebunesc și penibil.

Important este cum te poziționezi tu față de ei, ce și cât le permiți, ce și cât le dai și de câte ori, ce limite impui tu față de ei și evident, cum reacționezi la comportamentele lor… Dar asta ni se pare tare greu de realizat…

Da, chiar dacă nu ne place să recunoaștem, vina este la noi, la cei care nu știm să spunem NU, la cei care ajutăm material, energetic, spiritual și moral pe oricine și oricând, punând-ne ostentativ pe locul doi și trăind într-un dolce far niente PENTRU NOI, ocupați fiind să facem TOTUL pentru ceilalți. Asta, în esență, nu înseamnă nici asumare a propriilor trăiri, sentimente, dorințe, idealuri, spaime, frici, neputințe, limite și nici authentic…

Iar cu smoala deja acumulată și întărită, nu ne rămâne decât să luăm un târnăcop, să o spargem în bucăți și să o eliminăm. Unii îi spun dezvoltare personală, eu i-aș spune ASUMARE DE SINE, dar pe bune. Da, procedeul în sine este dureros și cutremurător, ca la orice explozie, mai mult sau mai puțin ”nucleară”. Însă, curajul de a face această schimbare nu rămâne nerăsplătit.

E greu? Poate, dar este extrem de ELIBERATOR și aducător de enorme satisfacții personale, în primul rând în ceea ce privește RESPECTUL față de sine, IUBIREA de sine, ÎNCREDEREA în sine! Și, indiscutabil, revine cu forță, în valuri copleșitoare BUCURIA DE A TRĂI!

Articolul integral va putea fi citit in următoarea carte scrisă de Catrinel Zaharia

Fotografia din selectia The Imaginarium.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

„Totul pentru Femei” participa la Concursul naţional de design de carte

concurs design

Cartea „Totul pentru Femei” scrisa de Catrinel Zaharia a fost inscrisa de Editura Evrika Publishing la Concursul naţional de design de carte „Cele mai frumoase cărţi din România” 2015, ediţia a IV-a.

Jurizarea va avea loc în perioada 7-12 septembrie, iar juriul va selecta minimum 25 de cărţi frumoase care vor fi prezentate publicului într-o expoziţie itinerantă în ţară şi în străinătate. Toate cărţile selectate de juriu vor reprezenta România în competiţia internaţională de design de carte „Best Book Design from All Over the World”, Leipzig 2016.

Selecţia juriului va forma expoziția „Cele mai frumoase cărţi 2015” care va fi inaugurată la București la începutul lunii octombrie în cadrul unui eveniment de premiere deschis publicului. Cărțile vor fi prezentate la Târgul Internaţional de carte de la Frankfurt în pavilionul României. Urmează o serie de expoziții cu cărțile finaliste la Cluj-Napoca, Iași, Timişoara, cât și la Târgurile Internaţionale de Carte de la Göteborg, Belgrad, Istanbul, Sofia şi apoi Leipzig, Paris, Londra, Bologna, Budapesta în prima parte a anului 2016.

Cele mai frumoase cărți este un proiect cultural cu desfășurare anuală, dedicat designului de carte organizat de Asociaţia pentru Performanţă şi Cultură. Proiectul a fost inițiat ca platformă de dezbatere pe tema designului de carte, atât pentru profesioniștii din lumea editorială, cât și pentru designerii, graficienii independenți și publicul larg, oferind un cadru de apreciere și o perspectivă internațională.

Mai multe despre Concursul naţional de design de carte citeste aici.

Câini și nesimțiți

DSCF3812 (2)Eu alerg din când în când, de 2-3 ori pe săptămână, pentru mine, nu pentru alții și nici pentru performanță. Alerg pentru că mă simt bine, mai ales după, dar și în timpul acelei activități fizice. Nu trag de mine, pentru că după acele ”antrenamente” am nevoie de timp să mă refac, ci fac sport de plăcere, atâta cât simt că-mi face bine și că-mi dă energie pentru tot restul zilei. Scopul nu este să dovedesc ceva, să-mi depășesc nu știu ce limite, să ies din vreo zonă închipuită de confort, ci pur și simplu este o atenție și o grijă pe care le arăt corpului meu, sănătății mele, de fapt. Nu fac caz din asta și nici nu îmi calculez exact distanțele parcurse la fiecare cursă, pentru a le compara cu alții sau pentru a le posta pe vreo rețea sau alta de socializare.

Alerg din 2013, din primăvară și, cu ajutorul lui Dumnezeu, o să mai alerg… Îmi plăcea mult să alerg la mine în cartier, e aer curat, o oarece liniște, vecinătăți curățele, per total un mediu propice alergatului. Însă, vara asta au răsărit niște câini mai răi decât în ceilalți ani. Și pentru că anul trecut m-a mușcat câinele unui vecin, așa tam-nesam, de față cu stăpânul lui, am dezvoltat o oarece frică față de câinii altora. Așa că anul acesta, după ce m-or lătrat și fugărit vreo 2 căței de pe traseul meu de alergat, am hotărât să alerg doar pe stadion.

Cum seara este o aglomerație groaznică, am ales să mă duc diminețile. Și, pentru că domnii paznici nu prea mă lăsau după 8:30 – 9:00, am început să fac eforturi să mă trezesc diminețile și să-mi fac porția de sport undeva în jurul orei 7. De preferat, să ajung pe stadion pe la 7 fără un sfert, atunci e cel mai bine. E liber, mai sunt vreo 2-3 persoane, dar nimeni n-are grija altuia, fiecare își vede de exercițiile proprii. Îmi place așa…

Azi dimineață, însă, m-am trezit mai târziu și am ajuns pe stadion pe la 8. Deja era cam cald, dar mergea încă. Am început eu așa, timid să-mi fac turele mele (6 ture, pe inelul exterior e porția mea, ca să fie vreo 3 km în total) și la un moment dat m-am oprit să mă frec efectiv la ochi. Pe iarbă, în exteriorul pistei de alergat, dar dincoace de gard erau …2 câini. Pe bune??? Și aici???

În momentul acesta mă simt obligată să fac o paranteză. Eu iubesc mult animalele, acasă am o cățea, Fulga, luată de pe stradă în urmă cu 7 ani, când m-am mutat la casă, mai avem o pisică, Foxy, de 18 ani, o Pufi, hamsterica, de 9 luni, vreo 10 pești de acvariu și ceva furnici. Plus, pe stradă la noi s-au cazat de ceva timp un cuplu de căței, pe care copiii mei i-au botezat Lela și Tunet și pe care ei îi hrănesc cu regularitate. Deci, nu e vorba că am ceva cu animalele, dimpotrivă, îmi sunt dragi, le ajut cum pot, dar aș vrea pur și simplu să nu mă atace…

Revenind, când am văzut câinii pe stadion, m-am oprit și m-am dus la unul din domnii care se ocupau de întreținerea stadionului și l-am întrebat cum de sunt cei 2 acolo?? El, foarte calm, mi-a spus: ”Eii, sunt câinii de-aici, e teritoriul lor!” ”Păi, cum teritoriul lor??? Întreb eu siderată, că-i stadion de oameni, nu de câini…” iar el a continuat: ”De obicei, nu atacă.” ”De obicei????? Adică cum, cam în ce procent NU atacă??” Nu mi-a mai răspuns, și-a văzut liniștit de treabă, iar eu am continuat să alerg, inundată de data asta de adrenalina dată de frică nu de mișcare… Partea bună este că cei doi câini chiar erau oarecum civilizați și m-au lăsat în pace, unul a pornit frumos pe iarbă să-l ”ajute” pe domnul care repara porțiunile sărite, iar celălalt și-a făcut somnul de frumusețe. Oricum era absolut simpatic, dormea, cu coada spre pistă și capul spre tribună, dar de fiecare dată când treceam pe lângă el, fără măcar să deschidă ochii, făcea: ”MMMRRRRRR”, semn că știa clar de mine și cât de frică mi-e de el, dar că nu se obosește să mă fugărească, pentru că de fapt nici nu vrea asta…

Mi-am terminat turele, încântată că mi-a ieșit mai mare procentul de alergat decât cel de mers (din din când în când, alergatul meu este înlocuit cu un mers rapid, din cauza lipsei de aer), nemușcată și nefugărită de câini și după obișnuitul mini-stretching de final, mă îndreptam zen spre mașină. Am ieșit pe ușa aia mare și albastră, care era larg deschisă și o luam agale spre poartă, când vine un nene spre peste 75 de ani (zic eu), cu un pet cu capacul spart, prin care stropea asfaltul, desfigurat de nervi, urlând la mine că de ce n-am închis ușa. Cum eram prea zen, am dat din mână a lehamite și m-am întors ca să închid ușa fără să scot un cuvânt. Dar el nu era nici pe departe satisfăcut și gesticulând și vorbind precipitat cu scuipături urla în continuare cum că scrie undeva cu cretă să închid ușa. Că ”n-ai văzut că scrie???” ”Ce, nu te uiți??” ”Ce, nu știi să citești”, ”Că dacă scria ceva sexy, sigur citeai!!” Sexy, auzi? În momentul acela m-am oprit și m-am întors, fără să închid ușa și m-am dus eu spre el. M-am proptit fix în fața lui și i-am urlat eu de data asta: ”Da’ eu v-am zis ceva?? Dar v-am jignit eu cu ceva? Dar v-am adresat eu vreun cuvânt urât??? Eu sunt o Doamnă și dumneavoastră se presupune că ați fi un domn, cel puțin asta e prezumția de ”nevinovăție”. Cum îmi vorbiți așa??? Câți ani aveți? Câți ani aveți??

El răspunde, contrariat și cu glasul mai scăzut, dar tot cocoș: 6.

Eu: ”Da, și așa vă și purtați, ca un copil de 6 ani PROST CRESCUT!!”, Judecând după părul dumneavoastră alb și după cum arătați, m-aș fi așteptat să fi adus cu dumneavoastră acele vremuri apuse, când femeia era ocrotită într-un mod elegant, când era tratată cu curtoazie și cu decență, dar mai ales cu RESPECT! Cum de vă purtați așa? Cum de ați uitat de acel elementar respect pe care m-aș fi așteptat să-l aduceți cu dumneavoastră din acele timpuri frumoase???”

El deja se întorsese cu spatele și pleca cu capul între umeri, bodogănind de ușa lui deschisă, dar fără urlete și fără gesturi. Dar eu după el, revoltată și atât de supărată, continuând să-i vorbesc la persoana a 2-a plural, întrebându-l în continuare cum de a uitat de acel elementar respect față de oameni, dar mai ales al unui bărbat față de o femeie. A tăcut și a mărit pasul, fugind aproape de mine. L-am lăsat și eu și am plecat, cu zen-ul sfâșiat, dar mai ales revoltată și cu sentimentul de anacronism puternic. Ori eu nu eram de-acolo, ori el, căci cu siguranță nu ne potriveam amândoi în peisaj.

Concluzia amară pe care am tras-o este că bunul simț și purtarea cuviincioasă nu țin nici de vârstă, nici de gen, nici de timp, nici de timpuri, ci doar de OM. Și pur și simplu refuz să cred că asta e, că așa sunt unii, că TREBUIE să-i suportăm, că-s mulți și n-avem ce face. Nu, nu cred asta, pur și simplu nu cred. Și o să mă încăpățânez să nu accept mojicii, să caut și să găsesc compania acelor oameni de calitate, de care e plină lumea și în jurul cărora mi-e mai mult decât drag să fiu. Cunosc enorm de mulți astfel de oameni și chiar cred că această pătură poate să acceadă și să depășească mediocritatea, mediocritatea aceea mojică, fără bun simț, dar cu pretenții în schimb.

Așa că, lecția de azi: cu câinii te mai descurci și o mai dai la pace, cu nesimțiții nu. Punct.

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Când ți se urăște cu binele

Și deodată te întrebi ce s-a întâmplat cu iubirea? Unde s-a dus?

Cum de funcționăm în halul acesta de anapoda? Cum de suntem așa de pe dos croiți că reacționăm mai rapid la negativ decât la pozitiv? Cum de ne lăsăm acaparați de rutină, de comod, de banal? De fapt, cum se spune prin popor, ”ni se urăște cu binele”. Da, pe bune!

1511949_885107448190619_7312484753960749620_oDin păcate, unii dintre noi funcționează doar după tiparul distructiv: apreciezi la adevărata valoare pe cineva sau ceva, doar dacă pierzi acel ceva sau acea persoană. Nu să moară, Doamne ferește, ci să nu mai fie cu tine… Abia atunci, te apucă părerea de rău, teatrul ieftin, declarațiile sforăitoare, uneori chiar lacrimi cât bobița de strugure, urmate de tânguiri penibile, ”cum de nu mi-am dat seama ce minune de om am lângă mine!!!”, ”îmi pare rău, numai pe tine te iubesc!”, ”Scuze, m-am luat cu treaba”, urmate de furie și de revoltă ”Da’, ce m-am dus la f…t?? Nu, m-am dus să fac bani, pentru familie!! Ce dacă nu te-am mai văzut și te-am ignorat cu lunile??? Eu fac bani, înțelegi?”… Și dacă tot nu merge, revine la ”Hai, că te iubesc!! Numai pe tine! Cine mă mai înțelege ca tine? Unde mai găsesc eu una mai bună ca tine? NICĂIERI, înțelegi?”

Da, evident că înțelege, că nu-i retardată, dar de multe ori nu mai contează… E obosită de încercări, de dezamăgiri, de aceleași răspunsuri, de negocieri interminabile pe teme atât importante, de genul unde ne facem casa și ce credite luăm, cât și banale, de genul ”am nevoie să mă ajuți la cumpărături… Nu, nu azi!”, ”S-a stricat mașina de spălat vase, te rog cheamă un instalator!… Da, dar nu azi, că n-am timp, mai vorbim săptămâna viitoare”, ”Am nevoie de rechizite pentru birou. … Ei, na, sigur te mai descurci vreo săptămână”, ”Mergem și noi anul acesta în concediu? … Nu știu, vorbim mai încolo”, mai încolo, după ce trece anul evident…

Cert e că oboseala profundă vine din frecvența și densitatea mult prea mare a acestor lamentări, negocieri absurde, discuții fără dorința de a rezolva problema, ci doar contraziceri inutile și continue! E sătulă până peste cap să-i fie greu cu el și e foarte mirată când vede că există cupluri în care lor le este foaaarte ușor unul cu celălalt.

Când negocierile și discuțiile surde nu-și au locul, când pot comunica și se pot înțelege, FĂRĂ NEAPĂRAT A FI DE ACORD UNUL CU ALTUL DE FIECARE DATĂ. Dar au învățat să conviețuiască unul cu altul ARMONIOS, fără cioturi și poticneli la fiecare pas, unde compatibilitatea există, iar porțiunile unde nu a existat de la început au fost umplute cu iubirea celor doi și cu un grad de toleranță izvorât din dorința de a-i ușura celuilalt existența.

Pentru că, de fapt, e la îndemâna oricui să-și facă viața mai ușoară, mai suportabilă, mai frumoasă și mai plină de bucurii, pur și simplu fiind mai atent la sine, DAR și la cei din jur, din jurul acela apropiat în primul rând, din jurul acela de zi cu zi. Acolo unde avem întotdeauna alegerea fie de a ne îngreuia viața, însă dovedind că unul A AVUT DREPTATE, NA!, fie de a ne ușura și înfrumuseța viața, cu accente nu pe ”cine a avut dreptate” și/sau ”cine, cui a zis-o”, ci pe ARMONIE, FRUMOS, IUBIRE, viață trăită cu zâmbetul pe buze, cu motive bine întemeiate pentru asta…

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Despre lene

10408121_791545764265428_8461272654917831605_n

Am început un articol despre sărut, dar nu l-am mai putut continua… Starea mea roz de dimineață s-a cam umbrit după ce doi dintre oamenii cei mai importanți pentru mine de pe acest pământ tocmai au semnat actele de divorț după o căsnicie de peste 40 de ani…

De aceea, I don’t quite feel that love is in the air…, așa că articolul despre sărut a coborât nițel în sertar urmând să iasă de acolo după vreo câteva zile când furtuna și bulversarea din inima și sufletul meu se vor fi domolit și voi putea din nou vorbi despre puterea și impactul unui sărut de calitate, adică de fapt nu sunt săruturi de calitate bună sau proastă, ci sunt săruturi sau nu.

Oricum, revenind, dat fiind sursa profundă de inspirație de care tocmai am amintit, o să scriu azi despre LENE!

Lenea e cea care ne face să spunem savant: ”ei bine, asta e ceea ce cred eu și simt eu și nimeni și nimic nu-mi va schimba punctul meu de vedere”, pentru că na, vorba aia, eu sunt cea cu principii solide și cu credințele mele, pe care nici uraganul Katrina nu mi le poate zdruncina. Așa că eu nu zic TE IUBESC!, nu zic pentru că așa am apucat eu și nici mama n-a zis și nici maică-sa nu i-a zis soțului său, deși l-a iubit ca o nebună, l-a iubit mai mult decât pe copii, probabil mai mult decât pe sine, pentru că după moartea lui singura sa preocupare a fost să se distrugă încet și sigur până ce l-a urmat liniștită și fericită în groapă. Așa că nici eu nu zic TE IUBESC! Pentru că e evident și tre’ să se prindă el singur că-i așa… Ei bine, nu, nu-i așa!!

Iubirea, am mai zis-o, că am auzit și eu de la domnul Stephen Covey, e un verb, adică nu e suficient să o zici, să o aclami în gura mare pe străzi, ci, ca să fie percepută și simțită de celălalt e nevoie să fie și arătată, demonstrată! Da, e bine și important să fie ȘI dovedită, dar nu doar dovedită, ci și SPUSĂ, DECLARATĂ, fucking VERBALIZATĂ!! Că, de aia noi suntem oameni cu gură cu tot, cu glas cu tot, cu cuvinte cu tot, ca să le și spunem, nu doar să presupunem că celălalt e telepatic și ne ghicește gândurile… Sau, mai e un aspect pe care unii dintre noi îl numesc cu emfază demnitate, dar de fapt e un orgoliu prostesc care macină și distruge. Adică, vezi dragă Doamne, că eu nu zic pe gură chestiile astea care l-ar face să și-o ia în cap, cum că-l iubesc, că-l ador, că iubesc la nebunie diminețile când mă trezesc lângă el, că ador să-i simt mâna pe mine când adorm, că sunt extrem de fericită că sunt la un braț distanță de el și fizic și sufletește!!

Așa că nu zic!! Că mai și citesc niște aberații de cărți, care mă învață cum să-l țin la foc mic pe termen lung, să-l țin într-un fel de priză în care să alerge în permanență după mine să gâfâie și să simtă ce greu este să mă cucerească și să mă mențină în viața lui… Ei bine, se pare că stratagema asta nu funcționează DELOC pe termen lung. Pentru că orice om obosește la un moment dat s-o facă pe Hercule în relația sa și să demonstreze în permanență…ceva…habar n-am ce, dar care să-l facă pe el și/sau s-o facă pe ea să mai stea oleacă în relația/căsnicia respectivă. Din păcate, atunci când intervine oboseala aia cumplită, în care predai armele și spui ”gata, nu mai pot”, dacă se ajunge aici, de cele mai multe ori este deja prea târziu, iar relația de iubire e dusă demult și e foarte greu de înviat…

Da, deși nu pare, asta e LENE, lenea de a nu ieși dintr-un tipar, deși văd că e nociv și că nu-mi face bine și că mă afectează pe mine și pe cei dragi mie masiv… Lenea de a nu sparge o credință veche adânc înrădăcinată în mine, lenea de a nu face o schimbare benefică în mine, lenea de a nu accepta noul în viața mea…

Sunt multe tipuri de lene care ne afectează… Continuarea

Excelența – firesc, nu ideal

11143255_442803705900587_6555351005514923973_nExcelența… O temă pe cât de frumoasă și specifică, pe atât de provocatoare și generoasă.

Până să definesc excelența, voi începe prin a spune ce NU este excelența.

Excelența nu este ”merge și așa”, nu este ”e de vină sistemul” și nu este ”eu știu tot din acest domeniu, nu mai am ce învăța”, după cum nu este nici perfecționism, sau căutarea constantă a perfecțiunii care nu poate fi nicicând atinsă, lăsând loc doar frustrării pe termen lung.

Din punctul meu de vedere, pe lângă multe situații pozitive, 2 dintre situațiile negative cu care ne-am confruntat noi, ca națiune sunt: dacă până în 1989 aveam specialiști pe diferite domenii de activitate, dintre cele mai de bază (cizmărie, lăcătuș, alți reparatori, până la cercetători de nivel înalt), dar ne lipseau oamenii care să promoveze și să vândă corect acele produse, după `89, dar mai ales după 2000, avem vânzători care, după instruiri repetate și extrem de bine realizate, sunt în stare să vândă și gheață la eschimoși, însă nu prea mai avem gheață, adică încep să ne lipsească specialiștii și produsele efective care să fie vândute. Adică e știut, serviciile surclasează drastic producția.

Pe scurt, dacă înainte aveam CE?, dar ne lipsea CUM? să vindem, acum știm CUM să vindem, dar ne cam lipsește CE-ul din ecuație. Ei bine, din punctul meu de vedere, EXCELENȚA acoperă ambele arii și CE și CUM.

Dacă at fi să definesc excelența prin 3 cuvinte, acestea ar fi: CALITATE, CALITATE și CALITATE

  • calitatea intrinsecă
  • calitatea umană
  • calitatea relației

La ce m-am referit de fapt?

Continuarea

Gala Antreprenoriatului Creativ la Chișinău

DSCF8616

La invitația GEN Moldova (Global Entrepreurship Network Moldova) am participat la Chișinău la Gala Antreprenoriatului Creativ unde am discutat despre abordarea creativă în antreprenoriat si despre principii etice în dezvoltarea afacerii.

Rețeaua Globală a Antreprenoriatului (Global Entrepreurship Network Moldova – GEN Moldova) a organizat un eveniment unic în Republica Moldova: Gala au avut loc finalele competițiilor internaționale: Cupa Businessului Creativ (CBC) și Competiția Agribusinessului Progresiv (CAP).

„Așa cum am obișnuit până acum, ne propunem să aducem un concept nou de eveniment. Astfel, cei prezenți vor avea parte de o zi plină, în cadrul căreia vor putea să urmărească pitchurile (prezentarea ideii de afacere) concurenților competițiilor internaționale,  să interacționeze cu membrii juriului, să urmărească live momente artistice inedite (dans, muzică, fashion show și arte)”, a declarat Olesea Fortuna, președinta GEN Moldova.

Azi e zi de mare sărbătoare

Catrinel Zaharia

Azi e zi de mare sărbătoare, se serbează ziua Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, și Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. E minunat că tot azi se serbează ziua iei românești. Sânzienele și ia, ce bine se asortează. De fapt, ia se asortează cu noi toți și ne aduce aminte cine suntem și de unde venim…

Una din nevoile esențiale ale noastre este cea de apartenență (la un grup, familie, echipă, ”cluster” social). Suntem ființe sociale, avem nevoie unii de alții și deși știm asta, uneori avem nevoie să ni se reamintească. Suntem personalități distincte și astfel diferiți esențial unii de alții, dar în același timp suntem și foarte asemănători, mai ales în nevoia și dorința de a aparține unui grup de oameni cu care rezonăm pe anumite nivele. Și cât la îndemână ne este sentimentul de apartenență la…neamul românesc… Ia, portul popular tradițional ne leagă firesc de rădăcinile noastre reale și curate.

Am avut bucuria, sâmbăta trecută, să particip la un eveniment festiv în care toată lumea purta costume tradiționale românești. Aceasta a fost tema petrecerii aniversare Rotary, organizată de către Daniel Tanase, guvernatorul în funcție pentru anul Rotarian 2015-2016. Fiecare purta costumul din zona din care provenea (suntem din toate colțurile țării) cu atâta bucurie, onoare și demnitate, încât te molipseai imediat de bine…

Și mai are o calitate extraordinară acest costum tradițional românesc. Lasă să se vadă omul, cu sufletul său, înaintea trupului. Nu-l vezi pe cel de-alături slab, înalt, scund, cu picioare lungi sau nu, cu decolteu apetisant sau prea sobru, cu niște kilograme în plus sau minus, ci vezi doar OMUL în toată splendoarea sa.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut articolul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Primele 3 capitole din cartea „Totul pentru femei” disponibile online

Pentru toți cei care nu au intrat încă în posesia cărții am publicat online primele 3 capitole din cartea „Totul pentru femei – mic tratat de regăsire”. 

 

PROMO: Dacă ți-au plăcut articolele puse gratuit la dispoziție, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

Iubirea necondiționată nu funcționează …

Catrinel Zaharia - fotoAm mai abordat acest subiect, dar simt nevoia să-l ”atac” din nou. Mă refer la iubirea necondiționată…  Adică, acea iubire în care dai și iubești fără să primești nimic în loc, de fapt fără să aștepți nimic în loc… O să pornesc cu concluzia mea, care evident nu are calitate de verdict absolut, ci este părerea mea pur și simplu.

Sincer, eu cred că nu prea funcționează iubirea strict necondiționată, decât în relația părinți-copii. Adică eu cred că doar părinții își iubesc necondiționat copiii pe termen lung. În rest, când vorbim de cupluri, iubirea total necondiționată este cam condiționată de iubirea necondiționată a celuilalt, dacă mi se permite acest joc de cuvinte…

Nu știu cum, dar toți pretindem să fim iubiți necondiționat! Iubiți, acceptați așa cum suntem, valorizați și înțeleși întotdeauna… Ce se pierde uneori din vedere este că noi, de fapt, suntem oameni cu nevoi, cu dorințe, cu sentimente, cu rezervoare de iubire de umplut, iar ce funcționează, mai ales pe termen lung este simpla lege a echității, sau măcar a compensărilor… Eii, cum așa, ca la piață? Nu chiar ca la piață, dar dacă e să fim sinceri, totul are un oarece preț pe lumea asta…

Păi, în cuplu, chiar cred că poate iubirea exista și duce la funcționarea relației DOAR dacă este condiționată. Condiționată de…? Simplu, condiționată de iubirea celuilalt…

Păi hai să vedem, cum ar fi o relație de iubire care avem senzația că este necondiționată,  între un bărbat și o femeie. Continuarea

Corporatist vs. Antreprenor, la feminin

Recrutat in Brasov - foto1

Interviu la emisiunea „Recrutat in Brașov” la Digi24 TV alături de Laurențiu Țiței despre decizia trecerii de la corporatism la antreprenoriat.

Emisiunea integrală poate fi urmarită aici.

 

PROMO: Dacă ți-a plăcut interviul, comandă AICI pachetul promo de 2 cărți cu autograf + livrare gratuită în România pentru tine și pentru o prietenă. Dacă locuiești în afara României, acum poți comanda cartea „Totul pentru femei” direct de pe Amazon.

De Paște

E Vinerea Mare, urmează să serbăm cu toții Învierea Domnului și cum primele îndemnuri de a scrie o carte au venit de la cei cărora le scriam de Paște sau de Crăciun, mă îmbie penelul să vă mai împărtășesc din gândurile și simțămintele mele.

lalele in gradina Botanica IasiEste o după-amiază cu soare cu dințișori, copiii au ieșit în drum cu bicicleta și rolele și mă poartă gândul pe vremea când eram eu de vârsta lor și ieșeam în drum, la bunici și așteptam să scoată mami (bunica din partea mamei) cozonacul din cuptor. Nu o lăsa niciodată inima să ne amâne bucuria gustării din cozonac până după momentul Învierii. Noi eram 4 verișori și toți așteptam cu ploaia aferentă în gură să fie gata minunea de cozonac. Era un adevărat ritual păstrat cu sfințenie în fiecare an. Se strângeau din timp ouăle de la care se folosea doar gălbenușul. Nucile din nucul de la poartă se uscau iarna în pod, apoi cam cu o lună înainte de Paște începeam să le spargem și să strângem miezul, care se punea pe foi de ziar pe sobă, să se usuce bine bine pentru a putea fi dat ușor prin mașina de râșnit nucă, apoi într-o găleată de email de 5litri se pregătea umplutura pentru cozonaci. 10 cozonaci, cam asta era porția de copt în fiecare an. 10 minuni de cozonac, crescuți frumos, rumeniți exact atâta cât era nevoie. În ziua în care se cocea, joi sau vinerea mare, mami se trezea pe la 3 dimineață și pregătea, frământa, punea în tăvi, lăsa la crescut și apoi în cuptor cu cozonacii. Iar când începeau să se coacă, se răspândea un miros de-ți venea rău de poftă. Războiul se ducea imediat ce era scos din cuptor primul cozonac, că să apuce să se răcească măcar un pic. Era greu de așteptat, așa că primul cozonac se rupea, nu se tăia. Iar acel gust, Doamne!, era atât de bun, era divin pur și simplu. Pentru mine, acel gust a rămas de neegalat până ieri.

Ieri, în Joia Mare, m-am nimerit la ai mei exact după ce terminase tata de copt. Era o aromă în casă, exact ca pe timpuri, la mami, în săptămâna mare, când ne înfruptam din cozonacii calzi. Așa că, am rugat pe Dumnezeu să mă ierte și am mâncat o felie groasă din cozonacul ce nu apucase încă să se răcească pe deplin. Doamne, acel gust divin a revenit exact așa cum îl știam și cum, inconștient poate, îl așteptam de-atunci… Atunci am simțit până în adâncul sufletului că vine Paștele! Continuarea

Interviu PentruEa.md cu Catrinel Zaharia

Un interviu cu intrebări surprinzător de profunde realizat de Diana Musaelean (PentruEa.md) la care Catrinel Zaharia a răspuns cu nonșalanța caracteristică.

  • „Nu poți avea succes în carieră, dacă nu-ți descoperi feminitatea și personalitatea”
  • „Ce-ar fi dacă atunci când luăm o decizie, să ne punem întrebarea, care este suferința dacă fac această alegere?”
  • „Fericirea poate fi în cafeluța care ți-o aduce soțul în pat.”
  • „Atitudinea este un geam prin care privim realitatea, noi alegem, geamul să fie murdar sau curat!”

pentrueamd_newInterviu realizat cu ocazia lansării la Chișinău a cărții „Totul pentru femei – mic tratat de regăsire” în cadrul conferinței WOW GEN Leadership, Motivatie și „Totul pentru femei”.